Înţepenirea de cristal
În care stă pădurea
E ca un gol spiritual
De trunchi, privind securea.

În amorţirea de argint
Unde un văz se pierde
E ca privirea spre mormânt
Din prospeţimea verde.

Trufia, însă, din îngheţ
Cu albul de statuie
Reflectă vieţii un dispreţ
Din starea sa albuie.

Cu încleştarea de cleştar
Şi-o semeţie-obscenă
Precum căzutul de la har
Se crede sfânt pe scenă.

Scrâşnitul scârţâind de crengi
De vânturi agăţate
E plânsul prinsului în legi
În dor de libertate.

Un amorţit şovăitor
A braţelor în păsuri
E încordarea înspre zbor
A stolului de păsări

Care privesc împătimit
Şi pline-n nerăbdare
Pentru momentul potrivit
În primăveri să zboare.