E ger în nopţile vegherii,
Zăvozi lupeşte urlă-n lună,
Dar prospeţimea primăverii
De-acum, simţindu-se, răsună.

Cad fulgi ca suflete de îngeri
Zdrobiţi de bezne şi de stele,
Dar năzuinţa ne distinge
Albastul iz de viorele.

Cât nu ar drege moşul Faur,
Cât iarna n-ar ofta de jale
I se împuţinează zaua,
Iar gheaţa parcă e mai moale.

Dacă nici nu visam nădejdea
De mărţişori cu-aşa omături
Prin fulguindele odăjdii
Ni-i potrivim acum pe piepturi.

Nu-i o speranţă din credinţă -
Ştiinţa-i din încredinţare,
Chiar dacă-atingem neputinţa
Ea nu ne sparie şi doare.

Vin zile-n cârduri pretutindeni
Cu aer de călduri de pâine
Şi nimeni nici nu va surâde
La scheunările de câine.

Este tăria împlinirii
Făgăduinţelor râvnite
Când anotimpul înfloririi
Învie Dragostea-nainte.

Că inima privind sfioasă
La zămislirile poveştii
S-a fâstâcit necredincioasă
Văzând că totul se-mplineşte.