Dorințe albe mă înalță,
Legi negre însă mă subjugă
Când existența mea în Viață
Din întuneric vrea să fugă.

Avântul vieții-ntinde aripi
Să-mi frângă bezna mea din tângă,
Natura rădăcini îmi are
Ce la pământ vor să mă strângă.

În sus, în jos – o lumânare
Ce arde picurându-și firea
Și, uneori, așa mă doare
Că nu m-acoperă Iubirea.

Cutezător în râvna dalbă
Și aricit de-un ger de frică -
O floare gingașă de nalbă
Spre Soare care se ridică.

Însă-n tulpină ce se simte
Doar de căldură mângâiată
În orizonturile strâmte
Cu libertatea-ncătușată.

Trosnesc gândirile de „până”
Ținând avânturile „după”,
Iar soarta șubredă și spână
Vrea orice vis să întrerupă.

Mă trag, urlând, încă pe-o treaptă
Surpând în urmă generații,
Nepricepând dacă e faptă
Lovirea mea de constelații.

În jos cad fire de țărână
Că-s surd de țipete de groază
Și încă-o biată rădăcină
Eliberarea-și jubilează.

Dar altele mă țin cătușe
Întemnițându-mă-n blesteme
Când sentimente jucăușe
În liniștiri vor să mă cheme.

Ci Domnul Vieții îmi cuvântă
Ascensiunea-n veșnicie
Și cu Înțelepciunea sfântă
Creșterea dreaptă vrea să-mi ție.

Aripile-mi să nu se-ncurce
În ițe putrede și sumbre,
Ci să devină-o dalbă cruce
Peste ninsorile de umbre.

Pitirea-n vizuină nu e
O hotărâre atașantă,
Ci crucea-mi să se suprapuie
Pe Crucea Lui iradiantă.

O unitate să devină
Cu orice zi tot mai unită,
Iar însetarea de Lumină
Să treacă în nețărmuită.

Într-o necontenită luptă
Spre înălțimile majore
De la o margine abruptă
Spre piscurile-n aurore.