Amintiri cu sfinti - Richard Wurmbrand
Autor: Daniel Branzei
Album: fara album
Categorie: Diverse

Pe coasta de vest a Pacificului, apusurile de soare au un caracter maiestuos, impresionant. Când soarele este însă însângerat, apusul capătă dintr-o dată culoarea durerii.

Duminica 24 Septembrie 2000. Am cerut Bisericii să terminăm adunarea generală anuală mai repede ca să pot fugi la spital. Nenea Richard a fost dus ieri la urgență. Are o hemoragie internă de unde i-au drenat deja o jumatate de litru de sânge. Biserica a fost înțelegătoare și totul s-a terminat în timp record.

Când ne-am apropiat de ascensorul care trebuia să ne ducă la etajul șase al spitalului Memorial din Long Beach, am dat nas in nas cu Tony, unul din “îngerii” care au îngrijit familia Wurmbrand în ultimii ani. Ne-a spus: “S-ar putea să scape iar. Dacă totul merge cum au spus doctorii, s-ar putea să-l avem acasă pe marți. Duceți-vă să-l vedeți, dar să știți că doarme. I-au dat ceva morfină. Nu-l treziți, că nu va fi bine pentru nimeni.”

Am rămas să stau puțin de vorbă cu el și să-i dau niște poze de la înmormântarea sorei Sabina. Soția, fetele mele și încă o tânără venită să-l vadă pe “fratele Richard” au plecat înainte.

Când am ajuns și eu la etajul șase, camera 641, le-am gasit așezate “cunună” în jurul patului. Daniela îl ținea pe nenea Richard de mână, iar dânsul le sorbea pe toate patru din ochi.

“Am cântat deja două cântări împreună”, mi-a spus bucuroasă soția mea. M-am aplecat să-l sărut pe frunte, dar dânsul mi-a tras mâna spre gură să mi-o sărute. Gest “tradițional” al celor ce văd în preot pe trimisul și reprezentantul Domnului.

“Vă doare ceva?”, l-am întrebat.

Cu iuțimea de spirit și cu ascuțimea gândirii atât de binecunoscute mi-a răspuns sărind peste câteva schimburi de dialog, ca un șahist care știe mutările pe dinafară: “Pentru că trăiesc.”

“Unde e viață e durere”, i-am dus eu gândul atât de greu de exprimat în cuvinte până la capăt. Mi-a zâmbit, multumit că intuisem singur restul conversației.

Era linistit. Mult mai liniștit decât îl găsisem ultima dată când îl vizitasem. Atunci suferea crunt și nu voia să se lase mângâiat. Aflase de câteva zile despre moartea Sorei Sabina și era foarte agitat.

“Vă doare ceva?”, l-am intrebat.

“Mă doare foarte tare.”

“Ce vă doare?”

“Toate. Vreau să plec la Domnul.

Am vrut să-i cântăm ceva, să încercăm să-l facem să uite, dar n-a fost cu putință.

“Lăsați-mă. Vreau să plec la Sabina. Plecați.”

A fost o rupere bruscă, violentă, fără despărțirea duioasa obisnuita. Moartea lui tanti Bintea i-a frânt dorința de a mai trăi printre noi. Îl cuprinsese un neastâmpăr pus pe ducă. Am plecat de la dânsul puțin speriați. Nu ne mai respinsese niciodată în felul acesta.

Trecuse de atunci doar ceva mai mult de o săptămână. Acum era la spital, iar tăcerile lui erau mai grăitoare ca o mie de vorbe. Se pregătea iarăși pentru marea trecere dincolo. Îl chemau atele unei iubiri plecate in lumea cealalta.

La despărțire, i-am cerut voie să se lase sărutat pe frunte de fetele venite să-l vadă. A îngăduit cu înțelegere. L-am privit apoi îndelung și i-am spus:

“Sunteti tare frumos. Aveti fața plină de lumină.”

Nu mi-a răspuns. M-a lăsat doar să-l privesc în continuare, fixandu-și și el privirea în ochii mei și încercând să-și stâmpere arșița suferinței în izvorul lacrimilor mele.

Vă doare ceva?”

“Pentru că trăiesc …"

“Unde e viață e durere”. Înțelesesem bine.

Pe coasta de vest a Pacificului, apusurile de soare au un caracter maiestuos, impresionant. Când soarele este însă însângerat, apusul capătă dintr-o dată culoarea durerii.

Știm însă că lumina care moare pe partea noastră merge să răsară in altă parte, biruitoare.

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/editoriale/10268/amintiri-cu-sfinti-richard-wurmbrand