Am obosit şi viaţa mi-e ciudată,
ignor mireasma unor calde vise
şi-mi par atâtea zboruri interzise
şi nu mai vreau să lupt, ca altădată.

Am obosit să mai aştept premise
sau stropi de cer pe fruntea mea ridată
şi nu mai las fiinţa mea ghidată
spre-un loc de vis, cu fericiri promise.

Doar umbră-acum, cu somnul pe sub gene,
eu tot nu vreau să merg spre putrezire.
Un dor de cer mai simt pulsând în vene

şi-un sunet fin, semnalul de trezire -
pe aripi frânte îmi vor creşte pene,
nădejdea mi-e de-acum călăuzire.