Dumnezeu priveste din inaltul cerului si vede...
Pe intreaga cuprindere a universului ochii sai cerceteaza fiecare detaliu...fiecare miscare.
Ochii sai patrund dincolo de sloiurile de gheata, dincolo de ziduri de piatra...dincolo de inimi si ganduri...Dincolo de aparenta a ceea ce crezi tu ca esti.

Te-ai gandit vreodata cum e sa privesti prin ochii cerului...Cum e sa iei aripile zorilor...si sa te arunci dincolo de orice aparenta... Sa te vezi zburand in plina iarna printre verdeata brazilor... sa cutreieri dealuri si munti falnici...sa lasi urme pe zapada acolo unde nimeni nu a mai lasat?
Cum e oare pentru o clipa sa renunti la acest privilegiu...si sa te cobori din nou,de asta data nu in zbor, nici invaluit in maretie...
Cum e oare sa privesti inspre cerul care plange dupa o stea pierduta... Privirea ta sa se opreasca la marginile patutului tau de paie, sa nu auzi decat un raget surd de mielusea, sa nu simti decat o suflare palida... TU care erai purtat de leaganul zorilor sa fii purtat acum de maini omenesti, maini imperfecte brazdate de frig si intuneric...

Nu sunt in stare sa pricep cum un print poate sa renunte la tot ceea ce are ca sa castige un om. Fiul lui DUmnezeu, un prunc adormit pe bratele unui tamplar. E asa de mic si trupul asa plapand si atunci cand plange soarele se ascunde in nori...iar cand zambeste rasare iar...

cum poate fii...

cum poate fii.