1
Iar eu, Enoh, minunându-mă mult
Am privit către îngerul puternic
Care îmi spuse:

"Înțelepciunea, nu a putut găsi
Pe Pământ nici un locaș
Unde să-și poată, odihni capul;
Și pentru aceasta, s-a întors
În cer, de unde plecase;

Înțelepciunea a coborât pe pământ
Să locuiască cu copii oamenilor
Dar ea nu a găsit o locuință
Care să o primească;

Atunci Înțelepciunea s-a întors,
La locuința sa cea Dumnezeiască
Printre îngerii cei sfinți și smeriți
În toate ascultători;

După plecarea ei de pe pământ
S-a ivit Nedreptatea
Și ea a găsit o locuință
Și a fost primită de copii oamenilor
La fel cum este ploaia, primită de Deșertul însetat și roua de pământul uscat;

Oamenii au iubit-o
I-au dat veșminte firești
Și ea s-a obișnuit
A încolțit, a crescut, s-a făcut
Mare, și nespus de rea;

De aceea deseori ai să vezi
Cum din Înalt, lacrimile Lui
Cele Sfinte;
Vor uda roua cea pământească
Și vor curge pentru
Copii oamenilor, cei neascultători!

Dar ei măcar că au ochi
Și totuși nu vor nicidecum să vadă!
Măcar că au urechi, și totuși
Nicidecum nu vor să audă!
Și măcar că au inimă
Nu vor nicidecum să iubească!

Ci și-au astupat urechile
Și au pus mahramă pe ochi
Și inimile lor omenești
Sunt secate de dragoste;

Au cugetele necurate
Și gândurile lor
Îndreptate doar spre rău, sunt;

De aceea Cel ce este Viu
În vecii vecilor
A rostit o hotărâre de milă
O poruncă, de îndurare
Le trimite, o scrisoare;
Un răvaș al iertării
O epistolă a dragostei Dumnezeiești
Însuși Cuvântul Preaiubit
Cel în toate slăvit și binecuvântat!"


Iar eu Enoh, auzind toate acestea
M-am cutremurat, fața mi s-a schimbat
Și un tremur ușor, mi-a tresăltat
Trupul, înfiorându-mă nespus;

Am privit cum cerul se făcuse
Ca un sul de carte;
Și totuși străbăteam cer după cer
Zburând printre
Nenumăratele și nesfârșitele
Splendori cerești;

Îngerul cel puternic care era cu mine
M-a întărit, și apoi
M-a dus într-un loc minunat!
Atât de frumos, de suav era totul
Râuri mărețe, străbăteau
Ținutul de foc;

Și în mijlocul lor, am văzut Strălucind un tron măreț;
Magnific era totul
Nu găseam nici un cuvânt omenesc
Ca bucuria a ceea ce văd ochii mei
Fericiți
Să poată așterne pe
Sulul de hârtie, stingher;

Și pe tronul măreț am văzut
Strălucind
Pe Cel Bătrân de zile
Al cărui cap era ca lâna albă
Și lângă El erau unii
Care aveau ca niște fețe
Omenești strălucitoare!

Fața Lui era plină de bunătate
Și cele ale îngerilor sfinți erau întocmai;
Atunci l-am întrebat pe îngerul care era
Pe îngerul care era cu mine
Și care mi-a lămurit taina ascunsă
Despre Fiul Omului;

Eu l-am întrebat din nou, despre El
Cine era El, și de ce stătea la dreapta
Celui Bătrân de zile;
El mi-a răspuns cu aceste cuvinte:
"Acesta este Fiul Omului, Fiul Preaiubit
Al Celui Prea-Înalt!

Căruia EL i-a dat toate lucrurile
Căci EL ține în mâna lui cheia tuturor
Comorilor Veșnice
Care nu pot putrezi, nici rugini
Care nu se trec niciodată
Ci sunt frumos mirositoare
Și gata s-aducă Bucurie Deplină!

Căci Cel Prea-Înalt l-a ales
Și i-a dat totul în mâna Lui
Ca toate să se plece înaintea Lui;
Afară de Cel ce i-a supus totul!
Ca tot are suflare de viață, tot ce înseamnă creație
Tot ce este în cer, sub cer
Pe pământ, sub pământ
În ape, sub ape
Să îl slăvească, și Numele Lui
Cel Mare, să îl laude
Preamărindu-l în vecii-vecilor!"

Atunci am tăcut, fără grai
Și m-am uitat la măreția Celui
Pe care-L vedeam
Era atât de minunat, de frumos
Și o desfătare nespusă
Îmi umplea sufletul,
Privindu-l pe EL;
O pace fără de sfârșit
Îmi inunda inima
Și pe loc, nu am mai vrut să plec
Niciodată din locul acela
Atât de minunat și înălțător, era
De liniștitor, ca o zi senină
De primăvără, ca o adiere caldă
Ca o mângâiere plină de bucurie
Ca o fericire fără de sfârșit, era!


Biruințele lui David