Și mă duc strein, Isuse, călător fără de cale,
biet copil pribeag pe drumuri
neprimit de nime-n lume
să-mi plâng singur suferința,
să-mi cânt singur marea jale
și durerea să mă-ndrume.

Să iubesc pe cei ce-n mine arunca-vor plini de ură
să vreau bine la dușmanul
care-mi va săpa mormântul,
să mă rog și pentru-acela
ce de mine nu se-ndură,
care-mi va răpi veșmântul.

Să nu mă răzbun pe-acela
ce-mi va face nedreptate
răul lui întotdeuna eu să-l răsplătesc cu bine
și să răsplătesc cu bine celui care mă va bate
și va da cu pietre-n mine.

Celui care n-o să-mi deie nici un loc
pentru hodină
și nici stropul cel de apă
să-mi ud limba arsă-n gură
să Te rog, Isuse Doamne, viața să le dai senină
și iubire fără ură.

Dă-mi ce vrei de-acum, Doamne,
dă-mi de vrei dureri nespuse
ia-mi și coaja cea de pâine
care foamea mi-o omoară
însă Tu de către mine nu Te depărta, Isuse
căci amarul mă doboară.

Cănd bolnav, strein și singur
am să plâng pe căi streine,
alungat de pretutindeni și uitat de toți pe lume,
fă-mă să-nțeleg c-aceasta
mi-este cel mai mare bine
și să cred în al Tău Nume.

Fă să simt că totdeauna Tu cu mine ești, Isuse
și din tot amarul vieții, harul Tău va face miere
peste fața-nsângerată și puterile apuse
va fi-alin și mângâiere.

Astfel dă-mi mereu putere
până-n fund să beau paharul
pân la capăt să-mi duc crucea
fără să cârtesc vreodată
cu credința neclintită și puternică în harul
și-n iubirea-Ți neschimbată.