EVOLUȚIE

Viața, ți se-ncheie cam așa
Îți vin copii cu câțiva nepoței
la groapa ta,
De viața ți-a fost mai scurtă
ori mai lungă
Realizezi atunci când
te cam izolezi, de turmă
Dar mai precis, în
ultima secundă.
Copil fiind, nu știi ce-i aia
să te scuzi,
Înveți când pipăi, miroși,
vezi sau auzi
Și nu-nțelegi de ce te
corectează toți.
Și nu când ești pe
gheață groasă,
Ci pe o pojghiță subțire,
de te afunzi
Și nu știi să înoți.
Când tata, nu-nțelege că
ceva e cu tine,
Din tot ce-ti dă în dar
nimic nu îți convine.
Te-apuci de demontat
mașinile cu roți
Ori ceasul cu pendul
atunci când poți,
Le-abandonezi pe toate,
aruncate.
Mașina nu are motor
ci numai roate,
Ceasul l-ai potrivit la loc,
Pendulul, nu-i mai bate.
Tata și mama-s vinovați, de toate,
Atunci, te plângi că n-ai
tun sau patine
Și-n general nimic nu
îți convine,
Da-nveți să faci de toate,
De pildă, vară, iarnă, eu
îmi ciopleam patine,
Nu știu, era prea tare
lemnul pentru mine? ? ...
Briceagul ascuțit, se oprea-n
mediusul drept
Si sângera, mă supăram și înjuram
(De mic lucrul acesta
îl învățasem bine).

Prin anii cinzeșcinci,
erau ani grei
Și oameni supărați,
mai înjurau și ei
Și mă bătea amarnic mama
cu nuiaua.
Făceam pipi pe deget și-l
bandajam prea bine,
Când nu mai sângera,
ciopleam iarăși patine.
Două armuri de cupru
le așezam pe talpă
Le găuream cu-n sfredel
în spate și in față.
Cu-o sfoară le fixam și m-apuca
iar seara
Când mă trezeam, nici nu
mâncam, fugeam la gheață.
Făceam totul, ca tata, ce-l
copiam pot zice,
De-mi ciopleam avion și-i
aplicam elice,
Sau supersonic, din
plumb topit turnat,
În miezul de la sfeclă
în forma ce-am sculptat.
Nu știu să mă fi ars dar
eram mereu tăiat
Când repetam păcatul
de-a înjura îndat.
Apoi cu regret mare,
ceream la cer, iertare
Fiind copil nu știi,
că-i un păcat cam mare
Si-atunci când crești greșești
”ca fiecare”.
Matur nu prea ai timp
fiind tot în mișcare
Dar fiind bătrân și nu chiar,
Te macină, te doare,
regreți cu mult amar
Că azi, analizezi păcatul,
fiecare.
Și ceasuri pe genunchi
te rogi, pentru iertare
Și ierți și tu, ce nu iertai, mai ieri,
Cu-o față-mbătrânită, de prea
multe greșeli,
Și cu durerea-n oase
Că tot ce am greșit,
Judecătorul, Însuși,
cu sânge a plătit.
Ai vrea să-nveți nepoții
dar nu mai este timp,
La urmă te cam duci
pe calea, ce-ai ales,
Pășind mai rar, mai greu,
Suflând mai greu, mai des.
Și n-ai avea iertare,
Cu toată ruga ta
dar ți-a ieșit în cale
Credința-n Yehova.
Viața ți-o revezi, în
ultima secundă
Cînd morții-ncredințezi,
surâsul cel din urmă.
Moldovan Pavel
Alba Iulia
2017.