Voi sunteți fii ai luminii...

Cum am putut, mă-ntreb
Cu rușine,
Trăi fără Tine, Mărite Stăpâne,
Când inima mea, credea că
Bine se ține! ? ? ...

Doar ai suflat, peste mine,
Un dram de durere
Ca o părere
Și-am fost pierdut, lipsit de putere
Mult timp, în cea mai neagră tăcere.

Nisipu-n clepsidră se termina
Și a mea neputință, distant mă păstra
Ascuns de credință, nu mai trăiam
Nu iubeam, ci uram și frunza pe ram

Și pe bună dreptate,
Un duh mă ținea, între viață și moarte
Inert stăteam pe pat, deliram
În gând, având o frică,
Blesteme și vrăji, venite în pripă.

Se zbăteau ca năluca, cea hâdă,
Vise ale morții, ce nu vrea să ucidă.
Trăiam netrăind, tulburat și-n obidă
Lipsea perspectiva, lipsea și voința,
In toate, venea grăbit, neputința.

Fusesem citit în inimă, ca o carte,
Eram zdrobit și aruncat la o parte,
Mânios tocmai, pe ce iubisem,
Iubisem cândva și fără motiv
Sufletul meu, grozav suferea.

Doar, Ai suflat spre mine,
Un abur de durere
Și-o viață intreag-am
Răbdat, în tăcere.

Eram ca cei coborâți în țărână
C-un sloi de gheață, în loc de inimă

Și totuși, s-a găsit ”CINEVA”
Neputința, tăcerea și ura, să-mi ia.
Să-mi ia durerea și frica
Neomenească
Iar, El, atunci începu să-mi
Zâmbească.
Îi cerusem eu, cel cu suflet plăpând

Chiar nițel, insistând
Când voiam, pe departe, izbăvire
De moarte
Și câtă libertate, se poate.
Și am văzut cum, minunat
Și puternic, cum OMUL DURERII
Ce atâta ispit-a-ndurat

La capătul răbdării
Cum pe lemnul, de caznă,
Blestemul l-a pus, dând curs iertării
Blândul, Isus.
Așa fericire trăisem îndată
Simțind că trăiesc, viață curățată.

Îl iubesc, ți-L Slăvesc, pe Cel
Fără pată.
Mi-e sufletul, duhul și inima plină
De pace, bucurie și mai ales,
De Lumină.
dum. 06.09. 2020.
Moldovan Pavel