Starea în care ajung oamenii după moarte este un subiect de mare interes. Prin încălcarea unor principii de interpretare a Bibliei, au apărut mai multe doctrine eronate precum: somnul sufletului (învățătură susținută de către adventiștii de ziua a șaptea – de la moartea trupului până la înviere, sufletul este într-o stare de inconștiență), anihilarea sufletului (doctrină promovată de către martorii lui Iehova - sufletul încetează să existe după moarte), purgatoriul (inventat de către biserica catolică – sufletele unor credincioși ajung într-un loc special pentru a fi purificate, după moarte). În continuare, voi prezenta șapte perspective în legătură cu starea sufletelor după moarte.

          În lucrarea „Questions On Doctrine”, [1] adventiştii enumeră opt pasaje din Scriptură despre moarte, pentru a arăta că la moartea trupului, intelectul, voinţa şi duhul omului (nephes şi ruach) devin inconştiente, în aşteptarea învierii. Însă, în mod intenționat, aceștia exagerează interpretarea şi nu ţin cont că în şapte din cele opt citate biblice (în afară de textul din Eclesiastul 9:5-6) este vorba despre trup şi nu despre suflet sau duh. Într-adevăr, în unele locuri din Biblie (Matei 9:24, Ioan 11:11, Faptele Apostolilor 7:60,1 Corinteni 15:6,1 Tesaloniceni 4:13) ni se vorbește despre starea de moarte ca despre un „somn” sau „adormire”. Însă când Scriptura prezintă moartea ca pe un somn, aceasta este o metaforă folosită pentru a arăta că pentru creștini, moartea trupului este temporară, așa cum și somnul este temporar.

          În articolul „Despre suflet și conștiință” am adus câteva argumente științifice pentru existența sufletului, ca entitate separată de trup. Dar și Biblia susține că omul este alcătuit dintr-o parte materială și una spirituală: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos (1 Tesaloniceni 5:23). În Vechiul Testament, cuvintele „suflet” şi „duh” sunt traduse prin termenii ebraici „nephes” şi „ruach”, iar în Noul Testament se folosesc termenii greceşti „psyche” şi „pneuma”. Cu toate că în Vechiul Testament nephes şi ruach se referă, uneori, la viața oamenilor şi a animalelor, în multe alte situații acești termeni descriu partea spirituală a omului. Biblia susține și în alte locuri (Evrei 4:12,1 Corinteni 14:14) că omul are o parte materială (trup) și una spirituală (duh, suflet). Isus Hristos ne spune să nu ne temem de cei care pot să omoare trupul, dar nu pot să omoare sufletul, ci să ne temem de Cel care poate să ducă la pierzare și sufletul și trupul (Matei 10:28). În acest verset, termenul „suflet” se referă la componenta imaterială a ființei umane (care există și după moartea trupului). În plus, când Isus Hristos vorbește despre „suflet și trup”, Acesta se referă la întreaga persoană. Pe de altă parte, Biblia afirmă că omul este „trup și duh”. Apostolul Iacov ne spune că trupul fără duh este mort (Iacov 2:26). Apoi, apostolul Pavel ne spune că femeia nemăritată se îngrijește de lucrurile Domnului, ca să fie sfântă și cu trupul și cu duhul (1 Corinteni 7:34). Tot astfel, Pavel ne recomandă să ne curățim de orice întinăciune a cărnii și a duhului (2 Corinteni 7:1). În unele situații, Pavel susține că poate fi prezent cu duhul în anumite locuri, chiar dacă nu în trup (Coloseni 2:5,1 Corinteni 5:3). În final, dacă Isus Hristos este în noi, chiar dacă trupul nostru este supus morții, din cauza păcatului, duhul nostru este viu, din pricina neprihănirii (Romani 8:10). Aceste exemple ne arată că omul are două componente: partea materială (trupul) care încetează să existe la moartea fizică și partea imaterială (sufletul, duhul) care transcende moartea fizică.

          Biblia afirmă că la moarte, sufletul/duhul omului pleacă de pe pământ. Când a murit Rahela, ni se spune că ea și-a dat sufletul (Geneza 35:18). Apoi, când l-a înviat pe fiul văduvei din Sarepta, profetul Ilie s-a rugat ca sufletul copilului să se întoarcă înapoi în el (1 Împărați 17:21). În Noul Testament, Isus Hristos îi spune bogatului căruia i-a rodit țarina că în următoarea noapte i se va cere sufletul (Luca 12:20). În alte situații, Biblia prezintă moartea ca pe o întoarcere a duhului la Dumnezeu. Pe cruce, Isus Hristos și-a încredințat duhul în mâinile Tatălui (Luca 23:46). Când a murit, Isus Hristos și-a plecat capul și și-a dat duhul (Ioan 19:30). Tot astfel, înainte de moarte, Ștefan s-a rugat ca Isus Hristos să îi primească duhul (Faptele Apostolilor 7:59). Așadar, ființa umană nu este anihilată la moarte, căci partea imaterială nu rămâne pe pământ. Doar trupul omului își încetează activitatea și începe să se descompună.

          Biblia susține că sufletul/duhul omului este conștient după moarte. Există o serie de pasaje biblice care afirmă că sufletele credincioșilor se duc în prezența lui Dumnezeu, după moarte, și se bucură de părtășia conștientă cu El. Când Isus Hristos i se adresează tâlharului de pe cruce, El îi spune că exact în acea zi îl va însoți în paradis (Luca 23:43). Dar viața trăită în paradis nu era percepută ca o existență inconștientă, ci ca o stare de binecuvântare și de bucurie, în prezența lui Dumnezeu. Apoi, onorându-și primul martir, Isus Hristos s-a ridicat în picioare, lângă tronul milei lui Dumnezeu, așteptându-L pe Ștefan care urma să ajungă acasă (Faptele Apostolilor 7:55-60). Cu siguranță că duhul lui Ștefan a ajuns tot în prezența lui Dumnezeu, precum s-a întâmplat și cu cel al tâlharului de pe cruce. În plus, apostolul Pavel afirmă că i-ar fi mult mai bine să se mute și să fie împreună cu Isus Hristos. Însă el realizează că, pentru credincioși, este mai util să mai rămână în trup, să nu moară încă (Filipeni 1:20-24). Pavel nu a spus că ar dori să se mute împreună cu Isus Hristos și să doarmă în prezența Lui. Apostolul era conștient că a fi împreună cu Mântuitorul înseamnă să te bucuri de binecuvântarea prezenței Lui și a părtășiei cu El. Din aceste motive, în alt loc, Pavel afirmă că pentru credincioși nu este o problemă să își părăsească trupul, adică să moară, pentru că vor ajunge acasă, la Domnul (2 Corinteni 5:8). În aceeași notă, unele afirmații din Epistola după Evrei, referitoare la sfinții Vechiului Testament care muriseră, ne sugerează că ei sunt conștienți, într-o anumită măsură, de ceea ce se întâmplă pe pământ (Evrei 11; 12:1-2). Mai mult, același pasaj susține că, atunci când ne închinăm, intrăm în prezența lui Dumnezeu și ne unim cu adunarea îngerilor și cu duhurile celor neprihăniți care se află pe muntele sfânt al lui Dumnezeu, în Ierusalimul ceresc. Atunci când ne rugăm, noi nu ne unim cu duhurile celor neprihăniți aflați într-o stare de adormire sau de inconștiență (Evrei 12:18-24). În altă ordine de idei, apostolul Ioan afirmă că cei martirizaţi în necazul cel mare, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, sunt cât se poate de conştienţi şi strigă ca Dumnezeu să le facă dreptate (Apocalipsa 6:9-11). Tot astfel, oamenii mântuiți în timpul necazului cel mare sunt îmbrăcați în haine albe și au ramuri de finic în mână (Apocalipsa 7:9-14). Pe de altă parte, sufletele necredincioșilor intră într-un loc de pedeapsă, imediat după moarte, unde aceștia sunt conștienți. Acest loc de suferință este temporar. În Vechiul Testament, profetul Ezechiel ne prezintă mai multe detalii în acest sens (Ezechiel 32:18-32). Profetul anunță pedeapsa lui Dumnezeu pentru Faraon, care urmează să ajungă în locuința morților împreună cu alți păcătoși. Faraon, văzând că a fost pedepsit, se va mângâia in inima lui când va observa că de același tratament vor beneficia și anumiți dușmani de-ai lui, din vremea când era pe pământ. În Noul Testament, pilda bogatului și a lui Lazăr (Luca 16:24-26) ilustrează acest principiu. Cel mai puternic argument pentru faptul că sufletul nu încetează să existe și nici nu adoarme este adus de Însuși Isus Hristos. Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii, căci pentru El toți sunt vii (Luca 20:38, Marcu 12:26-27, Matei 22:32-33).

          Unele pasaje din Vechiul Testament afirmă că morții nu-L laudă pe Dumnezeu sau că la moarte are loc o încetare a activității conștiente (Psalmul 6:5,88:10,115:17-18,146:4; Isaia 38:18-19). Acestea trebuie însă înțelese din perspectiva vieții noastre de pe pământ. Din punctul de vedere al lui David, cei care mor se odihnesc, nu mai fac vreo activitate pe pământ. Însă Psalmul 115 ne prezintă întreaga perspectivă biblică asupra acestui fapt. Cei ce cred în Dumnezeu vor binecuvânta pe Domnul întotdeauna (deci și după ce mor din punct de vedere fizic – Psalmul 115:18). Psalmul 115:18 se referă la corpul fizic, căci un cadavru nu poate să-și amintească ceva și nici nu este capabil să-L laude pe Dumnezeu. Însă cât despre sufletul unui credincios, acesta Îl va binecuvânta mereu pe Dumnezeu. Revelația din Psalmul 115:18 este detaliată în Noul Testament, de către Isus Hristos, așa cum am văzut în paragrafele anterioare. În plus, Noul Testament (Matei 17:3) afirmă că sfinții Vechiului Testament nu au fost anihilați la moartea lor. De exemplu, Moise şi Ilie au venit pe Muntele Tabor pentru a vorbi cu Isus Hristos. Îi vedem pe cei doi mari profeți împreună cu Isus Hristos, deşi ştim că Moise a murit (Deuteronom 34:5), iar Ilie a fost luat la cer într-un car de foc, în stare de conștiență (2 Împărați 2:11 – Ilie nu a fost asasinat intenționat de Dumnezeu ca să fie anihilat – dacă Dumnezeu ar fi dorit să-l omoare în felul acesta, nu avea nevoie de un car de foc și de o poveste care să susțină că Ilie s-a înălțat la cer; Dumnezeu ar fi putut ascunde cadavrul, cum a făcut în cazul lui Moise). În ciuda acestor lucruri, unii adventişti încearcă să răstălmăcească înțelesul Epistolei lui Iuda, spunând că Moise a înviat special pentru a sta de vorbă cu Isus Hristos, deşi Iuda nu afirmă așa ceva.

          Cel mai citat verset de către adventiști, în sprijinul doctrinei lor, este Eclesiastul 9:5-6. Astfel, cei vii știu măcar că vor muri, însă cei morți nu știu nimic și nu mai au nicio răsplată, fiindcă până și pomenirea li se uită. Căci dragostea și ura lor au pierit și ele și niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare. În primul rând, versetele citate anterior vorbesc despre cei morți, din perspectiva vieții de pe pământ. Într-adevăr, cei morți nu mai au nicio răsplată pe pământ și celor mai mulți li se uită și pomenirea. Ei nu vor mai avea parte de lucrurile de care beneficiau cât timp trăiau pe pământ. Apoi, ni se spune că cei morți nu știu nimic, spre deosebire de cei vii, care știu că vor muri.

          Cartea Eclesiastul diferă de restul Bibliei, în mai multe privințe. De fapt, cartea aceasta prezintă modul uman de „gândire sub soare”. Autorul dorește să dezlege enigmele vieții cu propria lui minte și înțelepciune. Eclesiastul este o scriere care ne arată înțelepciunea umană și nu pe cea divină. De aceea, unele dintre concluziile sale sunt adevărate, altele sunt parțial adevărate și o parte dintre acestea sunt false. Unele versete din cartea Eclesiastul promovează învățături bune, în timp ce altele prezintă doctrine străine și o morală discutabilă. De exemplu, Eclesiastul 12:1,13-14 reprezintă sfaturi bune, valabile pentru generațiile de oameni din toate timpurile. Cu adevărat, oamenii trebuie să-și amintească de Creatorul lor în zilele tinereții lor și trebuie să păzească poruncile lui Dumnezeu. La fel de adevărat este că Dumnezeu a pus în inima oamenilor gândul veșniciei (Eclesiastul 3:11). Pe de altă parte, Eclesiastul 1:4 este doar parțial corect. Este adevărat că generațiile trec și vin altele în loc. Însă, contrar a ceea ce spune Eclesiastul, pământul nu va dăinui pentru totdeauna (Psalmul 102:25-26; 2 Petru 3:7-12). De asemenea, următoarele afirmații nu sunt adevărate, dacă sunt luate așa cum ni se prezintă: „Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce și să bea și să-și înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui” (Eclesiastul 2:24), „Omul nu are niciun avantaj față de animale” (Eclesiastul 3:19), „Cei morți nu știu nimic” (Eclesiastul 9:5). Însă nici noi, dacă nu am avea revelații de la Dumnezeu, nu am ajunge la concluzii mai bune. Cu toate acestea, cartea Eclesiastul este insuflată de Dumnezeu. El a rânduit ca să fie inclusă în canonul Scripturii. Oricum, și celelalte cărți inspirate prezintă unele afirmații făcute de Satan sau de către alți oameni, care nu sunt adevărate. De exemplu, Satan i-a spus Evei că nu va muri dacă va mânca din pomul cunoștinței binelui și răului (Geneza 3:4). Deși reprezintă o minciună, afirmația a fost consemnată de Scriptură pentru a ne arăta că Diavolul a fost un mincinos, încă de la început. Biblia nu justifică minciuna Diavolului, ci redă cu precizie ceea ce s-a spus, fie adevărat, fie fals. În același fel, Dumnezeu a intenționat ca Eclesiastul să prezinte gândirea omenească, înțelepciunea omenească de sub soare, care contrastează cu revelația divină. Neținând cont de toate aceste detalii, neavând o viziune largă și dumnezeiască asupra Scripturii, unele culte religioase se folosesc de această carte pentru a-și argumenta ereziile lor referitoare la moarte, la nemurirea sufletului, la pedeapsa veșnică sau la viața de apoi. Însă cartea Eclesiastul nu este o sursă validă de texte care să stea la baza doctrinelor creștine. Tot astfel, nici Ellen White (care este privită ca o proorociță de către gruparea adventistă) nu dovedește că are lumină de la Isus Hristos în modul în care interpretează unele părți ale Bibliei (deși aceasta are unele principii foarte bune în legătură cu alimentația). Isus Hristos, apostolii și chiar știința îi contrazic pe adventiști și pe martorii lui Iehova referitor la concepte precum existența sufletului dincolo de trup, nemurirea sufletului sau pedeapsa veșnică.

Bibliografie:

[1] Seventh-day Adventists Answers, Questions On Doctrine, Review and Herald Publishing Association Washington, D. C. , 1957, p. 522