Daniel Briciu V1 V2 V3 T [V1] Am fost pierdut în lume, am fost străin, pribeag şi călător, Departe de-al său nume, departe de-a iubirii lui fior. Am rătăcit ca un străin în noapte, Fără să ştiu ce-nseamnă dragostea, Dar într-o zi eu mi-am venit în fire Şi m-am întors smerit la cel ce m-aştepta, „Mă-ntorc acasă!”. [V2] Eram încă departe şi obosit păşeam umil prin colb. Veneam să-mi cer iertare şi să-l implor să mă primească rob. Dar iată că spre mine el se-ndreaptă, Cu faţa-n lacrimi m-a îmbrăţişat, “Te rog mă iartă, bunule părinte, Şi mă primeşte-acum ca şi pe un argat, Căci mă-ntorc acasă”. [V3] Dar, iată că pe umeri o haină scumpă el mi-a aşezat, Şi-n deget, ce minune, mi-a pus inelul său de-aur curat. “O, tată, eu nu merit toate-acestea, Căci am păcătuit `naintea ta”. “O, fiule, mă bucur că odată Pierdut ai fost, dar azi eşti iar în casa mea, Din nou acasă”. [T] Nicăieri nu este-un loc atât de minunat, Nicăieri nu simţi că eşti un fiu de împărat (: Ca-n Casa Tatălui, ca-n braţul Domnului, Atunci când Isus te-a iertat: ).