In mijlocul cuptorului, alaturi de Dumnezeu
Autor: Alin Faur
Album: fara album
Categorie: Diverse
În mijlocul cuptorului, alături de Dumnezeu
Daniel 3:1-30

De obicei, istoria îi păstrează în memoria ei pe acei oameni care au reuşit să construiască imperii, să cucerească ţări sau să realizeze lucruri măreţe, nu neparat prin înţelepciunea lor, ci prin dorinţa lor de mărire. Astfel de oameni de cele mai multe ori au fost duri, nepăsători cu viaţa supuşilor lor, gata oricând să sacrifice vieţi pentru ca visul lor să devină realitate. Cei care au reuşit dintre ei, au intrat în analele istoriei.
Paralel cu istoria lumii, marcată de multe lacrimi, durere şi moarte, se derulează alta mult mai importantă şi anume, istoria lui Dumnezeu. Aceasta este adevărata istorie, cea care rămâne. Pe paginile ei citeşti despre oameni simpli, mulţi dintre ei anonimi pentru lume dar cunoscuţi de cerul întreg, eroi care au făcut mult mai mult decât Nebucadneţar, Alexandru Macedon sau Napoleon, dar care şi-au primit sau îşi vor primi adevărata răsplătire doar acolo sus, în adevărata lor patrie (vezi Evrei 11:33-40).
Acest meaj este despre trei eroi, trei tineri care într-unul din momentele cele mai grele ale vieţii lor, au ştiut să facă alegerea corectă şi au luat decizii care, chiar dacă păreau a fi împotriva naturii umane, în cele din urmă s-au dovedit a fi deciziile corecte.

Cred că istoria celor trei tineri este foarte actuală pentru noi cei de astăzi. Vremea cuptorului încălzit de şapte ori cred că este foarte aproape, de aceea, este vital ca atunci când va trebui să stăm în faţa lui, să ştim exact ce trebuie să facem. Haideţi să urmărim această istorie compusă din patru părţi importante.

A. Pregătirea pentru cuptor
Totul începe cu pregătirea. În orice lucru, ca să fii sigur că vei reuşi, ai nevoie de pregătire în prealabil. Ne pregătim atât de mult pentru o călătorie, pentru o aniversare, pentru o nuntă sau pentru un alt eveniment. Oare, cu atât mai mult, nu trebuie să ne pregătim pentru momentul în care vom păşi în cuptor?!
Înainte ca cei trei tineri să ajungă în cuptorul cu foc, au fost o serie de evenimente care au prevestit această încercare. Care au fost acestea?

a) Alegerea oamenilor
Există un moment înainte de orice eveniment care are loc, în care, undeva în afara spaţiului nostru se face alegerea oamenilor care vor juca un rol important în evenimentele din această lume.
Textul nostru începe cu cuvintele: Împăratul Nebucadneţar. Înainte ca evenimentele din capitolul trei să se deruleze, a fost un moment în care diavolul şi-a ales şi şi-a pregătit oamenii pentru planul pe care şi-l pusese în gând.
E important să înţelegem faptul că gândurile, cuvintele sau acţiunile noastre nu sunt doar ale noastre. În tot ceea ce facem există o anumită influenţă care vine din afara noastră. Asta înseamnă că nu suntem cu adevărat liberi? Problema libertăţii noastre ar presupune o discuţie mult mai amplă. Adevărul este că nu suntem liberi. De fapt, fie că ne place, fie că nu, fie că recunoaştem sau nu, noi suntem robi. Domnul Isus a formulat această realitate spirituală în termeni categorici: Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţinea la unul, şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6:24). Dumnezeu ne-a creat fiinţe libere şi avem toată libertatea... să ne alegem Stăpânul pe care vrem să-L iubim să să-L slujim. Liberul nostru arbitru cu care am fost înzestraţi ne face să luăm decizii care să indice stăpânul pe care-L iubim cel mai mult: Dumnezeu sau diavolul.
Înainte ca această istorie să aibe loc, diavolul şi-a ales un om care să se potrivească cerinţelor acestui „job”: să fie crud, foarte mândru, nepăsător cu viaţa altora şi care să-şi dorească să fie lăudat de alţii. Omul cel mai potrivit pentru aceată slujbă s-a dovedit a fi Nebucadneţar.
Dumnezeu însă are şi El slujitorii Lui. El cheamă, echipează şi motivează oameni, tineri şi femei, care să fie gata să stea de partea Lui în orice moment al vieţii lor şi în orice împrejurare. Dumnezeu a văzut pe Hanania, Mişael şi Azaria, trei tineri care alături de Daniel, chiar la începutul istoriei lor de robi în Babilon, au decis să nu se spurce. Şi Dumnezeu a zis: „Aceştia sunt oamenii prin care Îmi voi arăta puterea şi-Mi voi descoperi slava înaintea tuturor!” Şi aşa a fost.
Întrebarea este: Şi dacă cei trei tineri nu s-ar fi conformat planului lui Dumnezeu? Cu siguranţă că Dumnezeu avea alţii. Cei trei însă au trecut cu bine testul încrederii lui Dumnezeu.
Fraţi şi surori, înainte de cuptor vine o vreme a alegerii, a selectării oamenilor. Diavolul îşi caută oamenii lui care să-i ducă la îndeplinire planurile: oameni cu o inimă haină şi rea, iubitori de plăceri, cruzi şi nepăsători, gata oricând să-i calce pe alţii în picioare doar pentru ca ei să iasă în evidenţă. Pe de altă parte, Dumnezeu are întotdeauna oameni pregătiţi, gata să ducă la îndeplinire planul Lui, pentru că Îl iubesc atât de mult pe Domnul încât pun mai pe sus decât propria lor viaţă, onoarea lui Dumnezeu.
Astăzi Dumnezeu Se uită în Biserica din Sânmartin. Oare găseşte bărbaţi şi femei, tineri şi tinere gata să treacă prin cuptor? Să ştiţi că nu oricine este ales, dar cei aleşi niciodată nu vor recunoaşte lucrul acesta: ei vor face doar ceea ce trebuie făcut, în tăcere şi fără prea multă slavă personală.

b) Gustul dulce al libertăţii
În continuare primul verset ne spune: Împăratul Nebucadneţar a făcut un chip de aur, înalt de şase zeci de coţi şi lat de şase coţi. L-a ridicat în valea Dura, în ţinutul Babilonului.
Până aici nimic neobişnuit. Poate, doar dimensiunile gigantice ale acestui chip de aur masiv. Şaizeci de coţi înălţime înseamnă aproape 30 de m! Asta înseamnă că acel chip de aur, probabil că propriul lui chip, era mai înalt decât un bloc cu zece etaje! Ne închipuim că în bătaia razelor de soare din câmpia Babilonului, chipul de aur era vizibil de la zeci de km distanţă!
Această construcţie masivă nu s-a ridicat peste noapte. Mai întâi a trebuit strâns aurul, apoi făcută forma, apoi topit aurul şi turnat în acea formă. Şi abia după ce s-au mai făcut retuşurile necesare, în sfârşit acea statuie imensă a fost gata.
Cu siguranţă că în toată acea perioadă, oamenii care treceau prin valea Dura şi vedeau acele schele imense se întrebau: „Ce se face aici?” Apoi primeau şi răspunsul: „Împăratul Nebucadneţar îşi face un chip de aur”. Probabil că mulţi, în sinea lor ziceau: „Normal că-şi face, că are cu ce. Şi eu mi-aş fi făcut în locul lui”.
În acea vreme era încă libertate religioasă. Ca şi acum, de altfel. Aceeaşi filozofie de viaţă a lui Nebucadneţar din Babilon e caracteristică multor „nebucadneţari” ai zilelelor noastre: cele mai scumpe maşini, iahturi de lux, viaţă de huzur etc. Ei sunt puţini, şi cei mai mulţi oameni, în vremuri de libertate, se uită la cei puţini care-şi ridică chipuri de aur în această lume, şi-i invidiază. Ar da orice să poată fi şi ei un Nebucadneţar, măcar pentru o zi!
Pentru un copil al lui Dumnezeu, vremurile de libertatea sunt cele mai dificile vremuri în care trebuie să-şi exercite credinţa, pentru că duşmanul este invizibil, mult mai perfid şi mult mai periculos.
În vremuri de libertate, se întâmplă acest fenoment ciudat numit ridicarea chipurilor de aur. După modelul lui Nebucadneţar, oamenii în libertate cultivă un cult al personalităţii individuale. Majoritatea oamenilor vor ca ei să fie mai bogaţi, mai puternici şi mai influenţi decât cei din jurul lor. Majoritatea oamenilor care trăiesc în libertate îşi ridică propriul lor chip de aur, la care muncesc din greu, în care investesc tot ce au, pentru care îşi jertfesc şi sănătatea şi familia.
Uitaţi-vă la paşii lui Nebucadneţar. În versetul întâi ni se spune: „a făcut un chip de aur” şi „l-a ridicat în valea Dura”, pentru ca în versetul 2 să ni se spună că a chemat pe toţi mai marii împărăţiei la sfinţirea chipului de aur. Ce om religios acest împărat! Ca un bun creştin din zilele noastre, nu numai că l-a ridicat dar l-a şi sfinţit.
Cel mai grotesc lucru în vremuri de libertate este să vezi sfinţirea chipurilor de aur. Oamenii îşi sfinţesc idolii la care se închină, care poate fi o maşină, o casă sau un loc de muncă, în speranţa că aşa vor fi binecuvântaţi, apoi îşi cheamă prietenii şi apropiaţii să vină să le vadă chipul sfinţit.
Trăim vremuri de libertate în care oamenii, în numele acestei libertăţi, sunt în stare să facă cele mai groteşti dar şi mai periculoase lucruri. Ştiţi însă că este o stare mult mai periculoasă decât starea aceasta? Este starea celor care realizează că aceste practici nu sunt bune, care ştiu că ridicarea chipurilor de aur este un păcat îndreptat împotriva lui Dumnezeu, şi totuşi, nu spun şi nu fac nimic. Este tăcerea credincioşilor care gândesc: „E libertate, fiecare face ce vrea”. Şi mai groaznic de cât aceasta este să vezi creştini care, lăsându-se duşi de curent, încep să lucreze şi ei în tăcere la propriul lor chip de aur. Chipul de aur poate fi orice lucru sau persoană care te împiedică să-i dai lui Dumnezeu locul întâi în viaţa ta.
Aş vrea însă să vă spun ceva! Ce este construit în vale, te ţine în vale! „Dura” înseamnă „Valea zidurilor” sau „Încercuire”, „Fortăreaţă”. Atunci când începi să construieşti în Valea Dura, rămâi prizonierul acelei văi. Uitaţi-vă în jurul dvs. la creştinii care au început să construiască un chip de aur în valea Dura, cum toţi, pe rând fiecare, au rămas prizonierii acelei lucrări! Orice-ar face, gândul le zboară tot în vale. De dragul văii şi a chipului de aur, renunţă la Cristos şi la biserică. Sunt atât de absorbiţi de construirea acelui chip, că trec luni şi ani şi ei nu mai intră în Casa Domnului. În schimb, de dimineaţa până seara muncesc în vale! Nu cumva şi tu ai căzut în această cursă? Vrei să construieşti ceva care să rămână în urma ta, să dăinuie peste generaţii.
De obicei filozofia văii Dura este de genul: „Dacă eu nu am avut, să aibă copiii mei”. Am însă o întrebare: Dacă părinţii noştri ar fi avut aceeaşi concepţie, mai eram noi astăzi în biserică? Vorbeam cu un frate şi îmi povestea cum, copil fiind, fie vară fie iarnă când era program la Casa Domnului, părinţii îi luau, îi îmbrăcau şi plecau pe jos la biserică. Uneori mergeau prin ploaie, zăpadă şi prin viscol dar nimic nu-i împiedica din înaintare, pentru că dorinţa de a sta la părtăşie cu fraţii şi surorile era mai puternică decât atracţia văii. Astăzi parcările ne sunt pline de maşini dar e atât de greu să ne mai suim în ele şi să venim joia şi duminica la Casa Domnului! De ce? Pentru că vremurile de libertate ne-au pus şi pe noi la lucru la propriul nostru chip de aur.

c) Norii constrângerii
Cei care lucrează la chipul de aur ar trebui să aibe o mare îngrijorare. Aceasta este vestea tristă că libertatea este de scurtă durată şi întotdeauna, după o scurtă perioadă de libertate urmează vremurile dificile.
Când chipul de aur a fost finalizat şi sfinţit, lui Nebucadneţar i-a venit o idee: „De ce să mă închin doar eu când am toată puterea să-i strâng pe toţi oamenii din împărăţia mea şi să-i oblig să se închine înaintea chipului meu de aur?”
Vremurile de libertate se apropiau de sfârşit, pentru că la orizontul istoriei apăruseră primii nori de constrângere religioasă. Uitaţi-vă vă rog în versetul 4: Iar un crainic a strigat cu glas tare: „Iată ce vi se porunceşte popoare, neamuri, oameni de toate limbile”!
Libertatea se termină odată cu apariţia poruncilor. În vremuri de libertate nimeni nu are voie să-ţi spună ce să faci, sau să-ţi dea vreo poruncă. În schimb, în vreme de constrângere da.
Dacă până atunci oamenii au avut păreri împărţite despre chipul de aur al lui Nebucadneţar, de acum încolo nimeni nu mai putea să aibe propria lui părere, bună sau rea. Părerea era dicată de la centru, crezul era poruncit de sus, opinia tuturor trebuia să fie identică cu voinţa lui Nebucadneţar.
În ce consta acea poruncă? Versetul 5: În clipa când veţi auzi sunetul... să vă aruncaţi cu faţa la pământ, şi să vă închinaţi chipului de aur pe care l-a înălţat împăratul Nebucadneţar! Este una din puţinele dăţi menţionate în Biblie, când muzica este pervertită şi pusă în slujba diavolului. A mai foat un moment similar când poporul Israel a cântat şi a dansat în jurul viţelului de aur. Iată o atenţionare pentru tineri! Muzica în sine nu este rea. Dar muzica poate fi pervertită, folosită înspre rău. Nu orice muzică este bună, chiar dacă printre ritmuri mai sunt strecurate şi câteva cuvinte din Biblie. O muzică care te face să te închini înaintea unor chipuri de aur în loc să te apropie în umilinţă şi curăţie de Dumnezeu, este o muzică pervertită. Feriţi-vă de ea!
Constrângerea religioasă era legată de închinare. De fapt, întotdeauna atât libertatea cât şi constrângerea au de-a face cu închinarea. Atât Dumnezeu cât şi diavolul îşi doresc de la noi acelaşi lucru. Aduceţi-vă aminte de ispitirea Domnului Isus, când diavolul L-a dus pe Fiul lui Dumnezeu pe un munte foarte înalt, I-a arătat toată frumuseţea acestei lumi (subliniez, nu I-a arătat partea urâtă, ci partea frumoasă, atractivă, strălucitoare) şi I-a spus: „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina Mie” (Matei 4:9). Acelaşi lucru l-a cerut şi Nebucadneţar, cu o singură specificaţie, fără să ofere nimic în schimb. Daţi-mi voie însă să vă zic că a procedat exact cum ar fi procedat şi Satan. Nici el nu ar oferit nimic, cum şi face de fapt, dacă Domnul Isus i s-ar fi închinat! Satan doar cere, fără a da nimic. De fapt, ceea ce dăruieşte el este doar otravă lentă dar cu efecte eterne.
Ce i-a răspuns Domnul Isus? „Pleacă Satano. Căci este scris: „Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai Lui să-I slujeşti” (Matei 4:10). Închinarea noastră trebuie dăruită doar Domnului!

d) Furtuna ameninţării şi tentaţia compromisului
Nebucadneţar a făcut un pas şi mai departe. De la libertatea religioasă, în care fiecare putea să lucreze în voie la propriul lui chip de aur, el a trecut la constrângere iar de la constrângere la ameninţări. Versetul 6 ne spune lucrul acesta: Oricine nu se va arunca cu faţa la pământ şi nu se va închina, va fi aruncat chiar în clipa aceea în mijlocul unui cuptor încins.
Frica de pedeapsă este una din măsurile cele mai coercitive care există. Copiii ascultă (până într-o zi ce-i drept) de părinţii lor, pentru că le este frică de pedeapsă. Subalternii execută ceea ce li se cere, pentru că le este frică de pedeapsa şefilor sau patronilor. Frica de pedeapsă este uneori cel mai bun stimulent pentru a determina o persoană să facă un anumit lucru.
Trăim însă într-o lume în care această noţiune a fost deformată complet. În baza fricii de pedeapsă, cei tari îi obligă pe cei mai slabi să facă cele mai groaznice şi mai josnice lucruri. Nebucadneţar a fost suficient de inteligent să-şi dea seama că, dacă-i va ruga pe oameni să vină să se închine înaintea chipului de aur, nu va veni aproape nimeni; în schimb, dacă-i va ameninţa cu moartea pe cei care nu se vor închina, o vor face toţi ca să-şi scape viaţa.
Aici am ajuns la miezul problemei. Ce-ai fi în stare să faci, ca să-ţi scapi viaţa? Răspunsul este unul complex şi depinde de o altă întrebare: Care este, de fapt, adevărata viaţă?
Din punctul acesta oamenii se despart în două categorii: cei care pun preţ doar pe viaţa aceasta, neluând nici un moment în calcul viaţa viitoare şi cei care trăiesc viaţa aceasta anticipând şi pregătindu-se pentru viaţa viitoare. Nu există cale de mijloc. Dacă vei trăi doar pentru viaţa aceasta, atunci orice soluţie este bună, chiar şi cea a compromisului şi a trădării, ca să-ţi salvezi viaţa. Dacă trăieşti pregătindu-te pentru întâlnirea cu Dumnezeu şi pentru veşnicie, atunci eşti gata să preţuieşti mai mult viaţa viitoare decât viaţa aceasta.
În faţa poruncii şi ameninţării cu moartea, oamenii din regatul lui Nebucadneţar s-au regrupat rapid doar în două categorii. Dacă până atunci, în vremuri de libertate, fiecare făcea ce vroia, când a venit furtuna ameninţării cu moartea n-au mai existat decât două categorii: cei foarte mulţi care au fost gata de orice compromis numai să-şi salveze viaţa aceasta, şi trei tineri, o categorie extrem de neglijabilă între zecile, poate sutele de mii de oameni, care au zis: „Viaţa aceasta e prea scurtă în comparaţie cu veşnicia. De aceea, nu ne putem permite să ne compromitem veşnicia de dragul aceste vieţi!”
Uitaţi-vă în versetul 7: De aceea, în clipa când au auzit toate popoarele sunetul..., toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile s-au aruncat cu faţa la pământ şi s-au închinat chipului de aur. Toţi, fără nici o excepţie. Şi aş vrea să vă asigur că au mai fost acolo evrei, în afara celor trei tineri, care au zis: „Facem ca el şi credem ca noi. În inima noastră tot evrei rămânem!”
Fals! Acesta a fost momentul când compromisul a biruit credinţa. Adevărata credinţă nu este doar una a inimii. Adevărata credinţă este probată în valea Dura, atunci când toţi cei din jurul tău fac acelaşi lucru, când toţi din jurul tău se compromit, şi când se pune o enormă presiune asupra ta să faci şi tu la fel ca ei. În astfel de momente cruciale, dacă eşti cu adevărat un vas ales de Dumnezeu, nu te vei compromite indiferent de preţul pe care trebuie să-l plăteşti!
Şi tu şi eu vom ajunge la un moment dat în vale, în mijlocul unor oameni la fel ca şi noi dar care pun preţ mai mult pe viaţa aceasta decât pe viaţa viitoare. Ce vei face? Vei alege calea compromisului? Au fost unii creştini care au ales această cale. Au fost unii care s-au compromis o singură dată în viaţă dar au plătit cu amar acel moment de cădere. Tu ce vei face, ce vei alege, ce vei preţui mai mult?


B. Faţă-n faţă cu Nebucadneţar
Acesta este momentul în care-şi fac apariţia pe scena istoriei scrisă din perspectiva lui Dumnezeu nu a oamenilor, adevăraţii eroi. Cei trei tineri nici nu visau să ajungă vreodată eroi ai Bibliei, exemple demne de urmat în ceea ce înseamnă viaţa de credinţă. De fapt, adevăraţii eroi nu se gândesc doar la modul în care pot ajunge eroi: ei sunt doar oamenii potriviţi la momentul potrivit şi în locul potrivit.
Sosise momentul întâlnirii dintre Nebucadneţar, omul care a devenit instrumentul folosit de diavol în acest episod, şi Hanania, Mişael şi Azaria, trei tineri evrei care au mers înainte şi au rămas lângă Dumnezeu. Acest moment este emblematic pentru situaţiile în care copiii lui Dumnezeu trebuie să stea în faţa lumii întregi, şi să-şi urmeze până la capăt Domnul sau, dimpotrivă, să-L trădeze pentru a-şi scăpa viaţa aceasta.
Sunt patru momente care au caracterizat acest episod. Le vom analiza pe rând.

a) Vânătoarea copiilor lui Dumnezeu
Când dispare libertatea şi când norii constrângerii şi furtuna ameninţării încep să fie resimţite în viaţa credinciosului, diavolul declanşează ceea ce poate fi numit generic, vânătoarea copiilor lui Dumnezeu.
În astfel de momente, oricât de mult ai vrea să treci neobservat, să fii uitat sau să scapi, lucrul acesta nu este posibil. Înainte de a ne uita în textul nostru, aş vrea să vă aduc aminte de o altă situaţie similară din Biblie.
Dacă mergem în Luca 22:54-62, acolo ne este relatat momentul lepădării lui Petru. După prinderea Învăţătorului, Petru L-a urmat de departe şi în cele din urmă, a pătruns şi el în curtea marelui preot. Era noapte, erau foarte mulţi oameni, şi Petru a sperat că va trece neobservat. Când s-a apropiat de foc însă, o slujnică l-a recunoscut imediat. Aş vrea să recitim un singur verset: O slujnică l-a văzut cum şedea la para focului, s-a uitat ţintă la el şi i-a zis: „Şi omul acesta era cu El” (Luca 22:56). Observaţi? Nu vreun preot sau fariseu, ci o biată slujnică l-a recunoscut, l-a pironit cu privirea, l-a arătat cu degetul şi l-a dat de gol. Mult şi-ar fi dorit Petru în acele momente să nu fie recunoscut de nimeni dar a fost imposibil!
În vremuri de libertate s-ar putea să nu le pese la prea mulţi ce crezi tu, dar vine o vreme, şi eu cred că acea vreme este chiar la uşă, când trebuie să ne definim foarte bine poziţia: sau stăm lângă Domnul sau ne lepădăm de El! Aş vrea însă să vă spun că decizia din acel moment de presiune va fi extrem de mult influenţată de decizia din această vreme de libertate. Dacă acum ne-am îndepărtat de El de dragul acestei lumi, atunci ne vom lepăda de El ca să ne scăpăm viaţa!
Să ne întoarcem la textul nostru. Uitaţi-vă vă rog în versetul 8: Cu prilejul acesta, şi în aceeaşi vreme, câţiva haldei s-au apropiat şi au pârât pe iudei. Acum, vă întreb: Ar mai fi aflat Nebucadneţar vreodată că în mulţimea aceea de oameni, trei tineri nu s-au închinat chipului lui de aur, dacă nu ar fi fost oamenii care să-i dea de gol? Răspunsul este: nu!
Întotdeauna au fost şi vor fi oameni care să nu se bucure că tu nu eşti ca ei, că tu nu faci aceleaşi lucruri pe care le fac ei, că tu nu vorbeşti ca ei şi nu mergi în aceleaşi locuri în care merg ei.
Se ridică însă o întrebare foarte importantă: Văd oamenii, chiar dacă nu o fac cu plăcere, faptul că suntem diferiţi de ei? Sau, dimpotrivă, nu există nici o diferenţă între noi şi ei? Una din marile probleme ale creştinilor din vremea noastră este faptul că vor să cucerească lumea folosind standardele lumii. Lucrul acesta este însă imposibil.
Aceşti tineri au stat în picioare în timp ce zeci de mii de oameni, unii poate doar de formă, şi-au plecat genunchiul în faţa acelui idol. Ei au stat în picioare chiar şi atunci când alţii s-au grăbit să-i pârască şi au fost gata mai degrabă să plătească cu viaţa, decât să-şi renege Dumnezeul.
Ce faci când te simţi vânat pentru credinţa ta? Ce faci când eşti arătat cu degetul, când ţi-i se spune că eşti fanatic, că eşti conservator, că Dumnezeu nu-ţi cere chiar atât de mult?
Studdard Kennedy a fost preot militar în cel de-al doilea război mondial. De multe ori era obligat să meargă în linia întâi a frontului, pentru a fi alături de ostaşii care-şi trăiau ultimele momente ale vieţii. Iată un fragment dintr-o scrisoare pe care el a scris-o fiului său de doar zece ani:
„Prima rugăciune pe care vreau să o înveţi fiule nu este: „Doamne, ţine-l pe tata în viaţă”, ci, „Doamne, dă-i curaj la tata. Iar dacă el era lucruri grele de făcut, fă-l puternic pentru a le face”. „Fiule”, a continuat el, „viaţa şi moartea nu au importanţă, dar binele şi răul contează. Un tată mort rămâne un Tată, dar un tată dezonorat înaintea lui Dumnezeu este prea greu de exprimat în cuvinte”.
E trist că de prea multe ori rugăciunile noastre sunt rugăciuni care exprimă mai degrabă dorinţa de a supravieţui, decât hotărârea de a birui! Ne rugăm ca Dumnezeu să ne scape de încercări, în loc să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea putere în încercare ca să-L onorăm pe El!

b) În faţa revărsării mâniei umane
După momentul trădării, cei trei tineri au fost aduşi în faţa lui Nebucadneţar. Eu cred că acest împărat nu era prea plăcut să-l priveşti şi să stai în faţa lui nici măcar în zilele lui bune, dar mai ales atunci când era furios. Iată ce citim în versetul 13: Atunci Nebucadneţar, mâniat şi plin de urgie, a dat poruncă să aducă pe Şadrac, Meşag şi Abed-Nego. Şi oamenii aceştia au fost aduşi îndată înaintea împăratului.
Împăratul era mânios şi înfuriat la culme. Expresia „au fost aduşi îndată” ne indică tensiunea şi groaza tuturor de mânia împăratului. Iată o presiune în plus pe cei trei tineri: „Nu puteau să se închine şi ei? Ce, ei sunt mai grozavi ca noi, ceilalţi? Doar nu li se întâmpla nimic. E mai bine acum, că l-au înfuriat pe Nebucadneţar şi din cauza încăpăţânării lor, suferim toţi?” Şi toate degetele acuzatoare erau îndreptate spre cei trei. Numai din cauza lor, a credinţei lor înguste, se stricase o zi care începuse atât de bine.
În vreme de criză toţi se întorc împotriva copiilor lui Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte de Nero care, după de ce a incendiat Roma ca să compună un poem, când a văzut că gluma s-a îngroşat, a dat vina pe creştini. Atunci când în primă fază decizi să nu te compromiţi, să nu crezi că ai scăpat. Urmează faza a doua, când presiunea este şi mai mare, când toţi din jur se întorc împotriva ta şi-ţi zic: „Tu de ce trebuie să fii diferit de noi? De ce nu poţi să fii şi tu la fel ca noi?”
În astfel de momente, în care se pune o presiune enormă asupra ta ca să te compromiţi, nu uita chemarea de care ai avut parte. Când toată lumea parcă se întoarce împotriva ta, nu uita că tu nu ai rămas singur, tu ai rămas de partea lui Dumnezeu.
Atanasie a fost unul din părinţii Bisericii. Într-o vreme grea pentru Biserică, când erezia lui Arius începuse să facă ravagii, el a fost cel care s-a luptat şi a reuşit să păstreze doctrina dumnezeirii Domnului Isus Cristos în modul în care ne este relevată de Cuvântul lui Dumnezeu, şi să o impună ca şi crez al Bisericii la Conciliul de la Niceea.
Se spune că cineva a venit la el şi i-a spus: „Atanasie, nu ştii că împăratul este împotriva ta, episcopii sunt împotriva ta, biserica este împotriva ta, chiar şi întreaga lume este împotriva ta?” Atanasie a dat un răspuns care a rămas în istorie: „Atunci eu sunt împotriva întregii lumi!”
Ce faci când toţi sunt împotriva ta? Eşti gata să faci un compromis ca să-ţi salvezi viaţa sau rămâi lângă Dumnezeu cu orice preţ?

c) Viclenia diavolului: să mai cânte o dată muzica
Diavolul este atât de şiret, încât ştie foarte bine să schimbe registrele presiunii foarte rapid. În orice situaţie de acest gen, el trece de la ameninţare la ofertă şi înapoi la ameninţare. La fel a făcut şi-n cazul celor trei tineri. Aduşi în faţa unui Nebucadneţar plin de mânie, când toată lumea se aştepta ca ordinul executării lor să fie rostit imediat, împăratul le face a doua ofertă: „Nebucadneţar a luat cuvântul şi le-a zis... Acum fiţi gata, şi în clipa când veţi auzi sunetul, să vă închinaţi” (v. 14, 15).
Ştiţi ce le spune împăratul, de fapt? „Dragii mei, vouă vă fac un hatâr. Poate că aţi avut un moment de nebunie şi nu v-aţi gândit ce faceţi prima oară. Acum însă dau ordin din nou şi, special pentru voi, mai cântă odată muzica, numai să vă închinaţi”.
Vă puteţi închipui acum presiunea şi mai mare care a fost pusă pe aceşti tineri?! Dacă ar fi acţionat în fire prima oară, doar ca să pară mai deosebiţi ca alţii, ar fi zis în gândul lor: „E-n regulă. Oricum nimeni n-a mai făcut ce am făcut noi. E suficient, acum îngenunchiem şi noi, şi gata”. Dacă ar fi făcut lucrul acesta cu siguranţă că rămâneau nişte eroi pentru acea generaţie de oameni. S-ar fi vorbit de ei în şoaptă: „Iată-i pe cei trei tineri care l-au înfruntat pe Nebucadneţar”. Dar odată cu acea generaţie ar fi fost uitaţi şi ei. Vă asigur însă că istoria lor nu ar fi apărut în Biblie şi nici nu ar fi contat în istoria lui Dumnezeu.
Sunt mulţi oameni care sunt în stare de mari acte de brvadă, care-i impresionează pe alţii şi le smulg aplauzele. Aici însă avem mult mai mult decât un act de bravadă: avem un act de credinţă!
Ştiţi că sunt situaţii în care diavolul vine şi la noi şi ne spune: „Bravo, au văzut toţi cât de tare a fost credinţa ta prima oară. Acum e momentul să o laşi mai moale, nu-i cazul să faci pe eroul şi a doua oară. Uite, mai cântă odată muzica doar pentru tine, fii mai deschis de data aceasta şi fă şi tu de data aceasta ce fac şi ceilalţi”. Dacă s-ar putea face o statistică, ne-am speria de numărul mare al creştinilor care se compromit nu de prima oară când au stat tari în credinţă, ci dintr-o încercare ulterioară a diavolului. Şi ştiţi de ce? Pentru că se înşeală cu gândul: „Dacă am rezistat o dată, înseamnă că pot să rezist oricând vreau”, şi pierd din vedere una din „calităţile” diavolului: este tenace şi nu abandonează lupta după prima înfrângere.

d) Care Dumnezeu este mai tare?
Ultimul asalt al lui Nebucadneţar este menţionat în finalul versetului 15: Şi care este dumnezeul acela care vă va scoate din mâna mea? Împăratul a trecut din nou la ameninţări. După ce le-a sugerat voalat: „Vă mai dau o şansă”, i-a ameninţat într-un mod direct: „Aveţi însă grijă că dacă şi de data aceasta daţi cu piciorul, s-a terminat cu voi”.
În vremuri de încercare a credinţei, lupta noastră este dublă: noi luptăm cu încercarea în sine, dar luptăm şi cu intensitatea încercării. Uneori încleştarea este mai puternică şi ne gândim dacă vom reuşi să scăpăm; alteori, această încleştare slăbeşte în intensitate şi ne permitem un moment de respiro. Creştinul însă trebuie să fie permanent într-o stare de vigilenţă, pentru că nu ştie când diavolul se va năpusti din nou.
Uneori, când intensitatea luptei este maximă, auzim şi noi întrebarea batjocoritoare care vine din partea diavolului: „Ei, cine crezi că te mai scapă din mâna mea?” În astfel de momente suntem tentaţi să ne gândim: „Oare nu cumva m-a abandonat Dumnezeu?” Când îţi vin în minte astfel de gânduri, nu uita că eşti sub atacurile celui rău care sapă la temelia credinţei tale şi vrea să-ţi dărâme viaţa spirituală. În astfel de momente grele adu-ţi aminte de cei trei tineri din Babilon care au trecut şi ei pe acest drum al luptei spirituale dar au ieşit în cele din urmă biruitori, pentru că n-a fost nici un moment în încercarea lor în care să se îndoiască de ajutorul şi prezenţa lui Dumnezeu.
Unul din psalmii lui David, scris într-o împrejurare asemănătoare şi care are un mesaj de încurajare extraordinar, este Psalmul 71. Iată câteva versete din acest psalm (citeşte vs. 10-15).

C. Părtăşia din mijlocul flăcărilor
Momentele cel mai glorioase din viaţa unui copil al lui Dumnezeu nu sunt cele ale experienţei, ci cele ale momentului triumfului credinţei în viaţa personală. Atunci când credinţa iese biruitoare în lupta cu constrângerea, ameninţarea cu pedeapsa şi tentaţia compromisuului, atunci sentimentul victoriei spirituale este resimţit din plin. Îndrăznesc să zic că, chiar mai frumoasă decât experienţa în sine, este acea stare în care credinţa te-a aruncat cu tot ce ai şi cu tot ce eşti în braţele lui Dumnezeu.
Această biruinţă a credinţei este descrisă într-un mod magnific în versetele 16-18. Avem de fapt aici o mărturisire de credinţă adevărată. Iată care sunt paşii adevăratei credinţe.

1. Testele credinţei adevărate
În primul rând, credinţa adevărată mărturiseşte un Dumnezeu personal. În răspunsul lor de apărare, fără să mai stea pe gânduri, cei trei tineri au spus: Iată, Dumnezeul nostru (v. 17). Ei n-au spus: „Dumnezeul părinţilor noştri” sau „Dumnezeul poporului nostru”, ci „Dumnezeul nostru”. Aceasta ne vorbeşte despre relaţia pe care aceşti tineri o aveau cu Dumnezeu.
Până când nu ai o relaţie personală cu Dumnezeu, vei vorbi din auzite despre El sau din experienţa altora. Când ajungi să-L cunoşti într-un mod personal, vei putea să vorbeşti despre Dumnezeul tău personal. În momentele grele ale vieţii, este imperios necesar să poţi spune: „Dumnezeul meu”.
În al doilea rând, credinţa adevărată mărturiseşte un Dumnezeu Stăpân peste viaţa mea: Iată, Dumnezeul nostru, Căruia Îi slujim (v. 17). Cei trei tineri Îl cunoşteau pe Dumnezeu într-un mod personal şi Îl slujeau cu toată dragostea pe acest Dumnezeu. Lor nu le-a fost nici greu şi nici frică să-i spună lui Nebucadneţar: „Noi nu ne putem închina dumnezeului tău, pentru că noi deja slujim altui Dumnezeu!”. Când îţi alegi Stăpânul nu-ţi mai negociezi slujirea! Când ştii Cine este Domnul vieţii tale şi-L slujeşti cu dragoste şi respect, indiferent de oferta celuilalt stăpân tu nu-ţi trădezi Dumnezeul.
În al treilea rând, credinţa adevărată mărturiseşte un Dumnezeu Atotputernic: Iată, Dumnezeul nostru, Căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins. Este aici o mărturisire despre puterea lui Dumnezeu. Cei trei tineri i-au zis împăratului: „Noi avem un Dumnezeu care are toată puterea, şi dacă va vrea ne va scoate din acel cuptor, de aceea noi nu ne temem de el”.
Cât de puternic este Dumnezeul în care te încrezi? Lucrul acesta se va vedea în momentele de încercare prin care vei trece. Când stai la marginea cuptorului încins şi vezi doar flăcări în faţa ochilor, poţi să spui la fel ca tinerii aceştia: „Eu ştiu că am în ceruri un Dumnezeu Atotputernic?”
Urmărind credinţa acestor tineri, ajungem acum să vedem măreţia unei credinţe adevărate. Uitaţi-vă la ultima propoziţie a versetului 17: Şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Aici nu este nici infatuare, nici obrăznicie; este pur şi simplu măreţia credinţei.
Erau trei tineri aduşi robi dintr-o ţară cucerită, aflaţi în faţa unui împărat înaintea căruia tremura întreaga lume. Şi ei spun: „Tu crezi că eşti puternic şi că nimeni nu ne poate scoate din mâna ta. Te înşeli, există o Persoană mai puternică decât tine, şi acea Persoană este Dumnezeul nostru”. Îţi trebuie multă credinţă să ai curajul să rosteşti aceste cuvinte. Descoperim aici frumuseţea şi măreţia ei. Este acea credinţă a unui copil care uitându-se la corabia învăluită de valuri, îşi ridică privirea spre Tatăl său iar apoi se cuibăreşte la pieptul Lui şi-i spune: „Tată, du tu corabia în direcţia în care vrei, pentru că ştiu că va ajunge în siguranţă la ţărm!” Şi apoi adoarme liniştit, ştiind că Tatăl lui veghează. Poţi să dormi liniştit în furtunile vieţii? Înseamnă că ai acea credinţă care te va duce în siguranţă prin orice furtună vei trece.
Ajungem acum la punctul care mie, personal, mi-e cel mai drag în întreaga istorie. Sunt cuvintele din versetul 18: Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului tău de aur, pe care l-ai înălţat!” Aici putem vedea puterea credinţei adevărate. Această putere te ajută să mergi înainte indiferent de ceea ce se va întâmpla.
Aş vrea să spun aici un lucru foarte important. Părtăşia din mijlocul cuptorului încins începe cu mult înainte. În faţa lui Nebucadneţar tinerii erau deja în cuptor, chiar dacă nu încă în realitate, cel puţin la nivelul trăirilor sufleteşti şi al presiunii venite din exterior ei erau în cuptor. Adevăratul test şi cel mai important l-au dat înainte de a păşi în cuptorul încins. Uneori e mai uşor să fii gata să mori în câteva secunde pentru Dumnezeu. E mult mai greu însă să stai în faţa nebucadneţarilor acestei lumi şi să-i înfrunţi în faţă, conştient fiind că lucrul acesta te va costa mult şi pe termen îndelungat!

2. Părtăşia cuptorului
Când credinţa adevărată a fost probată şi a trecut toate testele, te califici pentru proba finală. A fost momentul în care cei trei au fost luaţi şi aruncaţi în cuptorul încins de şapte ori mai mult. Acum însă are loc o minune dumnezeiască (v. 24, 25).
Ceea ce a văzut Nebucadneţar a depăşit orice imaginaţie: Ei bine, eu văd patru oameni umblînd slobozi în mijlocul focului şi nevătămaţi. Îmi place atât de mult observaţia lui. Ei umblau liberi în mijlocul focului. Acolo, în mijlocul flăcărilor, ei aveau mai multă linişte decât Nebucadneţar afară din cuptor (v. 24: Atunci împăratul Nebucadneţar s-a înspăimântat).
Aceasta este pacea pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte în mijlocul încercărilor. Vă rog să fiţi atenţi însă! Dumnezeu nu ne promite că va stinge flăcările, ci ne promite că va umbla împreună cu noi printre flăcări sau în mijlocul flăcărilor. Aici este frumuseţea vieţii de credinţă. Focul nu s-a stins când ei au fost aruncaţi înăuntru, numai că nu a avut nici o putere asupra lor! Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi lui Daniel în groapa cu lei. Dumnezeu nu a făcut să dispară leii, ci a închis gura lor ca să nu aibă nici o putere asupra lui.
Când ajungi în cuptor, nu uita că rugăciunea corectă nu este: „Doamne, stinge mai repede te rog focul încercărilor”, ci: „Doamne, vino împreună cu mine în focul încercărilor, căci ştiu că dacă Tu vei fi cu mine, atunci voi fi în siguranţă!”

D. Toată slava doar pentru Dumnezeu!
Istoria aceasta se încheie într-un mod atât de minunat. Atunci când eşti gata să te dăruieşti cu toată fiinţa ta lui Dumnezeu necondiţionat, când mergi înainte prin credinţă indiferent cât de mare şi grea este proba cuptorului de foc, atunci încercarea prin care vei trece va avea ca rezultat slăvirea lui Dumnezeu.
E important să înţelegem că orice încercare prin care trecem este o privelişte în faţa oamenilor. În nici un alt cadru de viaţă copiii lui Dumnezeu nu sunt atât de atent monitorizaţi de către cei din lume ca şi atunci când trec prin încercări. Oamenii sunt curioşi şi aşteaptă să vadă nu numai reacţia şi comportamentul nostru în încercări, ci şi consecinţele încercărilor în viaţa noastră. Versetul 27 ne spune acest lucru: Dregătorii, îngrijitorii, cârmuitorii şi sfetnicii împăratului s-au strâns şi au văzut că focul nu avusese nici o putere. Atunci când te vei teme de focul încercărilor şi al suferinţei, adu-ţi aminte de faptul că atât timp cât rămâi aproape de Dumnezeu, puterea focului este limitată şi controlată.
Mai mult, rezultatul credinţei acestor trei tineri a avut un efect nebănuit chiar în viaţa împăratului Nebucadneţar. El a fost gata să-L laude pe Dumnezeu pentru această minune, recunoscându-I puterea şi măreţia (v. 28). Totodată, el a recunoscut modul în care Dumnezeu răsplăteşte credincioşia copiilor Lui: care a trimis pe îngerul Său şi a izbăvit pe slujitorii Săi care s-au încrezut în El (v. 28).
Scopul ultim al încercării în viaţa noastră este proslăvirea lui Dumnezeu. V-aţi gândit vreodată la acest aspect, şi anume, acela că Dumnezeu vrea să fie glorificat de noi chiar şi atunci când ajungem în mijlocul cuptorului încins? În viaţa unui credincios matur spiritual, încercarea are acest dublu efect. Pe de o parte contribuie la curăţirea vieţii lui în vederea unei mai bune mărturii. Pe de altă parte, modul în care încercarea este parcursă, devine o sursă de proslăvire a lui Dumnezeu de către oamenii care privesc încercarea din viaţa noastră. Acest aspect este înţeles mai bine uitându-ne chiar la exemplul Domnului Isus (vezi Ioan 12:20-28).

Aş vrea în încheiere să mai spun acest lucru. Pentru fiecare credincios Dumnezeu are pregătit un cuptor aprins o dată, de două ori sau chiar de şapte ori. Drumul spre cer trece inevitabil şi prin cuptorul încins. Dar, importantă nu este intensitatea focului, ci puterea credinţei care ne ajută să păşim biruitori înainte. Şi să nu uităm acest important aspect: cele mai adânci şi mai înălţătoare momente de părtăşie cu Dumnezeu, sunt momentele de părtăşie din cuptorul cu foc.
Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/predici/40506/in-mijlocul-cuptorului-alaturi-de-dumnezeu