“Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.” (Rom. 10.13)

Când oamenii au păcătuit, în prima grădină a raiului, ei au fugit de Dumnezeu şi s-au ascuns. În era harului şi a Duhului Sfânt, cel care auzind mesajul Evangheliei experimentează pocăinţa şi credinţa într-un Mântuitor personal, în Isus Cristos, este de aşteptat să-şi îndrepte glasul rugăciunii spre Dumnezeu. Ca evreu, apostolul Pavel abordează, în Romani 10, problema mântuirii evreilor prin cuvântul credinţei. “Şi cuvântul acesta, spune el, este cuvântul credinţei, pe care-l propovăduim noi.” (Rom. 10.8c) Credinţa din inimă, în Isus Cristos, mărturisită cu gura de către cel ce se pocăieşte şi părăseşte definitiv păcatul, aduce mântuire. Dar mai există un efect scriptural cu caracter practic: rugăciunea de invocare a Numelui Domnului pentru a fi mântuit. Duhul Sfânt deschide, prin pocăinţă şi credinţă, un izvor al rugăciunii în viaţa celui mântuit de Domnul. Apostolul lărgeşte sfera mântuirii aplicând principiul descoperit nu numai iudeilor, ci şi grecilor, “căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă”. (vers. 12) Rugăciunea păcătosului pocăit îl ajută pe acesta “să acceseze” mântuirea lui Dumnezeu, oferită prin credinţă, şi-i deschide în chip miraculos porţile spirituale ale unei lumi noi, ale “împărăţiei păcii, bucuriei şi neprihănirii prin Duhul Sfânt”. “Numele Domnului este un turn tare; cel neprihănit, spune cartea Proverbelor, fuge în el şi stă la adăpost.” (Prov. 18.10) O parte din adevărul exprimat prin acest cuvânt înţelept din Proverbe se arată la rugăciunea celui mântuit de Dumnezeu, în sensul iertării păcatelor şi acceptării lui în familia lui Dumnezeu. Când Petru a predicat Evanghelia în casa sutaşului roman Corneliu el a spus printre altele: “Toţi prorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.” (Fapte 10.43) Acest lucru l-a confirmat şi Duhul Sfânt când S-a revărsat peste toţi cei ce ascultau predica apostolului Petru. Pecetluirea credinciosului cu Duhul Sfânt, ca şi mântuirea lui, au loc tot atunci când cel în cauză cheamă Numele Domnului peste el. Domnul Isus vorbind ucenicilor Săi despre responsabilitatea rugăciunii bazată pe credinţa personală în El, pentru acele lucrări şi “mai mari” pe care ei le vor face, le spune şi care este condiţia esenţială a acestora: “şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.” (Ioan 14.13,14) Când Petru şi Ioan au fost aduşi, pentru cercetarea din Fapte 4, înaintea bătrânilor şi cărturarilor norodului, precum şi a marilor preoţi, el a spus: “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4.12) După ce Pavel prezintă în Filipeni 2.5-11, Persoana Domnului Isus ca Fiu al lui Dumnezeu care “S-a dezbrăcat de Sine” luând chip de rob şi făcându-Se asemenea oamenilor, în sensul că El S-a detaşat pentru un timp de locul pe care îl ocupa în cer, şi S-a smerit, apostolul spune spre final: “De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Cristos este Domnul.” (Filip. 2.9-11) Datoria noastră, ca slujitori ai Cuvântului, este să le dăm zilnic oamenilor nemântuiţi ocazia să audă Evanghelia într-o formă inteligibilă şi relevantă la condiţiile lor de viaţă şi la nevoile personale pe care niciun om din lume nu le poate satisface. Acest lucru reiese foarte clar din întrebările logice pe care apostolul Pavel le pune creştinilor din Roma în Romani 10.14,15a: “Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui dacă nu sunt trimişi?” Avem aici patru întrebări care ne relevă cinci verigi legate între ele ca să poată forma un lanţ. Dacă le separăm lanţul dispare. Astfel avem: 1. trimiterea propovăduitorului; 2. propovăduirea Evangheliei la orice făptură; 3. auzirea veştii bune despre Isus Cristos; 4. credinţa în Acela despre care au auzit că a murit pe cruce, a înviat şi S-a înălţat la cer, la dreapta Tatălui; 5. chemarea Numelui Domnului (prin rugăciune) pentru a primi mântuirea, care constă în iertarea păcatelor şi în naşterea din nou. Noi ştim însă din Fapte 2, că atunci când Duhul Sfânt a venit peste cei aproape 120 de ucenici şi i-a umplut cu putere de sus, înfiinţând Biserica lui Cristos, lanţul prezentat mai sus era de fapt mult mai lung conţinând şi alte verigi, cum ar fi: stăruinţa în rugăciune a celor recent convertiţi pentru primirea botezului cu Duhul Sfânt, trăirea în sfinţenie respectând învăţătura apostolilor şi onorând părtăşiile frăţeşti, participarea la frângerea pâinii, şi altele. Mântuirea sau salvarea din pierzarea veşnică, sau izbăvirea din robia păcatului, acopere trei perioade importante din viaţa noastră: trecutul păcătos de care ne despart, prin credinţă, pentru totdeauna ispăşirea şi răscumpărarea realizate de Cristos pe lemnul crucii de la Golgota acum 2000 mii de ani; prezentul noii noastre relaţii cu Dumnezeu prin naştere din nou şi înfiere; viitorul răscumpărării trupului nostru care va trece în mormânt la moartea fizică sau va fi transformat într-o clipă la Răpire. Profeţul Ţefania, referindu-se în ultimul capitol al cărţii sale la “venirea Domnului”, arată că acest eveniment va însemna nu numai restaurarea poporului Israel, ci şi convertirea neamurilor care vor intra în Împărăţia de o mie de ani curăţite de focul geloziei divine: “Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând.” (Ţefania 3.9) Să ne însuşim şi noi, ca şi apostolul Pavel, speranţa binecuvântată a desăvârşirii. El scrie la Filipeni 1.6 următoarele: “Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare (mântuirea, n. n.) o va isprăvi până în ziua lui Isus Cristos.” Nu fără rost au fost ultimele cuvinte ale Mântuitorului pe cruce: “S-a isprăvit!”