Ne-am obișnuit să punem limite. Să considerăm că lucrurile așa se fac cum le-au făcut alții sau așa cum spun alții. Fără să ne implicăm propria noastră inteligență, creativitate, spirit constructiv.
Ne îmbrățisăm limitele în ceea ce facem pornind în primul rând de la fricile noastre. Și care sunt, culmea, rod al imaginației pe care nu ne-o punem la treabă.
Deși imaginația noastră în ce privește răul care ni se poate întâmpla nu are limite, în ce privește binele pe care îl putem obține este săracă.
Facem acest lucru și în rugăciunile față de Dumnezeu: limite în cereri, apoi dubii în pământul credinței.
Nu credem că pentru noi se poate cu adevărat ce ne-am închipuit într-un moment de exaltare…
Cum ar fi să te întrebi pentru o clipă dacă nu cumva limitele nu există deloc?
Dacă acele bariere biblice, de exemplu, pe care le conștientizezi nu sunt altceva decât margini de protecție care să te ferească de tine însuți?
Să-ți închipui că ai putea visa, cere, obține orice îți dorești și îți poate folosi.
Până în amănunte.
Și că tot ceea ce ceri de fapt este acolo, așteptând credința ta.
Citeste mai departe aici.