În majoritatea predicilor pe care le-am ascultat de-a lungul anilor, se pomeneşte mai mult sau mai puțin direct despre "noi" şi "ei". Adică noi cei din biserică şi ei, cei din afara ei. Bineînțeles că termenii de comparație sunt covârşitor favorabili pentru "noi" şi defavorabili pentru "ei". Nu am înțeles niciodată de ce creştini consacrați, cu vechime în credință, cu lucrări multe în slujba Domnului, predicatori sau învățători, nu se pot simți bine fără să arate cu degetul spre "ei", cei de afară, cei nemântuiți. Domnul Isus a spus că El a venit să salveze pe cei pierduți, nu pe cei sfinți, neprihăniți sau mântuiți. Şi totuşi mulți se consideră aşa în biserici, arătând cu degetul spre cei de afară, nemântuiți, păcătoşi, pierduți.  

Eu cred că este o mare greşeală. Domnul a spus că nu este nici un om neprihănit pe Pământ, "nici unul măcar". Atunci de ce, sub un aer de smerenie şi pocăință, mulţi creştini din biserici se consideră neprihăniți sau sfinți? Cu toții suntem nişte păcătoşi! Că noi suntem nişte păcătoşi iertați, iar cei "de afară" nu, nu este nicidecum meritul nostru! Şi orice am face noi prin puterile noastre, nu ne putem sfinți! Doar Duhul Domnului lucrează în noi sfințirea şi neprihănirea, care este un proces de foarte lungă durată, iar noi nu avem nici cel mai mic merit.

Propun deci să încetăm cu aceste comparații total deplasate, făcute uneori foarte subtil pentru a putea răstălmăci apoi vorbele. Cu toții suntem nişte păcătoşi care avem nevoie de Dumnezeu. Nu există "noi" şi "ei" pe acest Pământ. Şi nu putem şti noi niciodată pe cine mântuie Dumnezeu, fie el din biserică sau nu. Pentru că El "are milă de cine are milă, şi se îndură de cine vrea".