Biserica Creştină Baptistă
Autor: Anonim
Album: fara album
Categorie: Diverse

Baptiştii s-au conturat ca o mişcare creştină în perioada imediat următoare reformei protestante din Europa de Apus, începută de Martin Luther. Prima biserica baptistă s-a format în 1611 la Amsterdam (Olanda), dintr-un grup de imigranţi englezi, conduşi de pastorul John Smith.

Biserica Baptista din România şi în special adunările baptiste din Transilvania datorează o mare parte din moştenirea lor mişcării anabaptiste care a traversat Europa până către secolul XVIII. Supuse la tot felul de prigoane de-a lungul timpurilor, comunităţile anabaptiste au supravieţuit pe aceste meleaguri până în 1762, când majoritatea au emigrat în Rusia, din cauza oprimării din timpul împărătesei Austriei, Maria Tereza (1740-1780).

Începuturile baptiste moderne datează de la mijlocul secolului al XIX-lea. în anul 1856, o familie de imigranţi germani infiinţează la Bucureşti prima biserică baptistă, cu credincioşi germani. Un al doilea început baptist, independent de primul, a fost prin imigranţii baptişti rusi, în special cei din Ucraina de Sud. Ei au ajuns în Dobrogea în 1862 şi au înfiinţat o biserică baptistă la Cataloi, astăzi sat al comunei Frecăţei din judetul Tulcea. Apoi, prin misiunea unui evanghelist baptist din Bucuresti, în 1870, s-a infiinţat biserica baptistă din Tulcea. În Transilvania, credinţa baptistă a pătruns prin activitatea unor misionari germani. În anul 1874 se deschide o biserică baptistă maghiară în Salonta (judetul Bihor). Începând din 1881, bisericile baptiste s-au răspandit în Bihor, în zona Aradului şi a podişul Someşan. Zonele acestea au şi astăzi cea mai mare concentrare de baptişti din Romania. De aici, ei s-au răspândit în aproape toate judeţele ţării.

Constituirea Uniunii Baptiste din Romania a avut loc după 1918, în urma formării României Mari. După 1918, numărul credincioşilor baptişti sporeşte continuu. Astfel, după datele cultului, în anul 1922 erau 22.228 de membri (botezaţi şi aparţinători), iar recensământul din anul 1930 a evidenţiat existenţa a 60.562 credincioşi baptişti. În anul 1942 (după datele cultului) erau 93.842 membri. Legea pentru regimul general al cultelor din anul 1928 prevede la art.53 recunoaşterea drepturilor comunităţii baptiste, acordate acesteia prin jurnalul (hotărârea) Consiliului de Miniştri nr. 2680 din 21 noiembrie 1927. Însă reglementările ulterioare au înrăutăţit regimul juridic al cultelor evanghelice.În condiţiile implicării României în Al doilea Război Mondial şi a dictaturii militare a mareşalului Antonescu, prin legile 927 (1942) şi 431 (1943), au fost desfiinţate toate asociaţiile religioase din Romania şi, ca urmare, baptiştii nu au mai putut desfăşura nici o activitate legala. Aceste legi au fost abrogate la 31 august 1944, iar baptiştii şi-au reluat activitatea legală. Prin decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr. 1203/14 noiembrie 1948, a fost aprobat Statutul Cultului Baptist. Statutul a fost refăcut după decembrie 1989, fără a fi supus aprobării statului.

Ceea ce îi distinge pe baptisti de ceilalţi protestanţi este credinţa lor că botezul nu trebuie administrat copiilor mici, iar fiecare individ trebuie să fie liber să decidă pentru sine ce credinţă adoptă. Pentru baptişti, biserica nu este un teritoriu, o parohie, în care locuitorii acesteia sunt adoptaţi ca membri prin diferite ritualuri. Ea este adunarea voluntară a celor care au ales personal ca Mântuitor şi Domn pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu; ei se adună împreună pentru a se închina lui Dumnezeu, pentru a se zidi duhovniceşte, pentru a colabora la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu şi a păstra curată credinţa şi învăţătura creştină. Baptiştii cred în ceea ce numesc "preoţia tuturor credincioşilor". Ei cred că fiecare credincios are intrare liberă la Dumnezeu, prin singura mediere a lui Iisus Hristos, şi are comuniune personală cu Dumnezeu, fără medierea unui preot sau a unui sfânt. De aceea, bisericile baptiste nu au preoţi, ci sunt conduse de pastori. Biserica baptistă practică două ritualuri: botezul şi Cina Domnului, acestea având doar o semnificaţie simbolică. Credincioşii baptişti sărbătoresc ziua întâi a săptămânii - duminica - ziua învierii Domnului Iisus Hristos. Baptiştii nu acceptă deciziile sinoadelor din primele secole şi alte scrierii din acea vreme ca având putere de lege. Singura lor autoritate în materie de credinţă şi de viaţă spirituală este Biblia sau Sfânta Scriptură. În bisericile baptiste, accentul se pune pe studierea Bibliei, cânt şi rugăciune. Un loc central în slujba bisericească îl are predica; rolul ei este de a explica şi de a da îndrumări credincioşilor pentru viaţa spirituală şi pentru trăirea morală. Fiecare credincios baptist este îndrumat să studieze zilnic Biblia, să-şi dezvolte viaţa de comuniune cu Dumnezeu, aplicând în viaţa sa de fiecare zi principiile pe care le găseşte în Biblie. Biserica baptistă este separată de stat şi se autofinanţează. Baptiştii nu au o ierarhie conducătoare. Bisericile locale sunt autonome şi se asociază voluntar într-o uniune baptistă pentru reprezentare în faţa autorităţilor şi pentru acţiuni în folosul tuturor bisericilor şi societăţii. Din ea fac parte, alături de bisericile baptiste, şi alte instituţii şi organizaţii. Uniunea reprezintă interesele generale ale bisericilor baptiste, le slujeşte şi le acordă asistenţă, elaborând îndrumări pentru liniile generale de dezvoltare a bisericilor şi a activităţilor din cadrul propriu. Ea hotărăşte asupra problemelor doctrinare şi principiale şi poate exclude din cadrul ei biserici şi alte organizaţii care s-au abătut de la doctrina baptistă. O altă formă de organizare este comunitatea baptistă, care grupează bisericile baptiste pe criterii teritoriale, în vederea colaborării şi sprijinului reciproc, ca şi pentru reprezentare în raporturile lor cu autorităţile locale. În Romania sunt, la ora actuală, 12 comunităţi: Arad, Bacău, Brăila, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Oradea, Sebis (judetul Arad), Sibiu, Suceava, Timişoara şi Craiova. Functionează şi o comunitate neteritorială pentru credincioşii maghiari (circa 13.000).

În prezent, în Romania, cei aproape 110.000 credincioşi baptişti dispun de 1.523 biserici, slujite de 373 pastori. Pregătirea pastorilor se face în cadrul Institutelor Teologice Universitare de la Bucuresti şi Oradea, integrate în universităţile de stat respective. În cadrul Institutului Teologic Baptist din Bucuresti s-a înfiinţat o secţie la Cluj-Napoca. S-au înfiinţat şi şapte seminarii liceale la Bucureşti, Oradea, Arad, Timişoara, Cluj, Reşita şi Sibiu, integrate învăţământului de stat. Sunt şi trei şcoli postliceale sanitare. Uniunea Baptistă din Romania editează revista "Creştinul - Azi", care are apariţii lunare, precum şi lucrări teologice şi pentru slujba religioasă. Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România este afiliată organizaţiilor baptiste internaţionale: Federatia Baptistă Europeana şi Alianţa Mondială Baptistă, care grupează 141.000 biserici baptiste, însumând 36,8 milioane credincioşi.

 

CUM, UNDE ŞI CÂND AU APĂRUT BAPTIŞTII?

(Identitate Creştină în Istorie - Daniel Brânzei)

Spre deosebire de alte mişcări de trezire religioasă, mişcarea baptistă nu îşi poate identifica un precursor unic, un intemeietor, asemenea lui Martin Luther, Zwingli, John Calvin sau John Wesley. Unii istorici îl socotesc pe John Smith un astfel de "începator" de drum (John Smith este o figură interesantă în istoria baptiştilor. Nu se cunoaşte data şi locul naşterii lui în Anglia. A studiat însă la Christ College, Cambridge (1594-1598), după care a slujit ca preot în Biserica Angliei până în anul 1606, când a trecut de partea "separatiştilor". În 1608 s-a mutat în Olanda, din cauza persecuţiei declanşate de casa regală împotriva "separatiştilor". A fost primul care s-a "autobotezat" în 1609 şi apoi i-a botezat şi pe alţi 36, cu care a format prima biserică "baptistă". A murit în Amsterdam, în 1612. Deşi este legat de începuturile primului grup organizat de baptişti, John Smith poate fi considerat cu greu un întemeietor al mişcării. De fapt, el s-a botezat prin "turnare", iar spre sfirşitul vieţii a părăsit adunările baptiste şi a trecut la biserica menonită.)

Numele de "baptişti" a apărut ca o poreclă dată în batjocură de cei cărora li se părea caraghios ca oamenii în toată firea să facă atâta caz de importanţa "botezului" (în acelaşi fel şi-au primit numele şi "anabaptiştii", re-botezaţii, care au ignorat valabilitatea botezului aplicat copiilor).

Există trei teorii principale cu privire la sursa din care s-a desprins mişcarea baptista: teoria succesiunii neîntrerupte, teoria înrudirii anabaptiste şi teoria derivării din separatiştii englezi.

1. Succesiunea neîntreruptă. Una dintre cele mai populare teorii istorice este aceea că bisericile baptiste au existat în toată istoria bisericii, succedându-se într-un lanş neîntrerupt, de la botezarea Domnului Isus în Iordan de către Ioan "botezătorul" (baptistul) şi până astăzi. Această teorie pretinde că doar baptiştii posedă adevărata moştenire de credinţă şi practică şi că ei au păstrat-o printr-o serie de grupări a căror existenţă poate fi trasată începând cu vremea Noului Testament. Deşi ei n-au folosit numele de "baptişti", membrii acestor grupări ar fi fost în toate celelalte identice cu bisericile baptiste de astăzi.

Oricât de atrăgătoare, această teorie posedă două defecte majore. Întâi, ea nu poate fi susţinută cu date istorice. Mărturiile de credinţă specifice "montaniştilor", novaţienilor, donatiştilor, paulicienilor, valdenzilor, albigenzilor (catârilor), lolarzilor şi husiţilor conţin o întreagă serie de "doctrine" şi "practici" care nu pot fi identificate cu specificul credinţei practicate de baptişti. Deşi unele dintre aceste grupări au împărtăşit convingeri dragi baptiştilor (autoritatea supremă a Scripturii, credinţa personală necesară primirii botezului, autonomia bisericii locale, preoţia universală etc.), celelalte articole de crez şi unele practici nu pot fi încadrate în nici un caz în specificul "baptist".

În al doilea rând, teoria succesiunii neîntrerupte declara tot restul creştinătăţii istorice drept o mişcare "apostată", lucru inadmisibil chiar şi pentru cei mai înfierbântaţi suporteri ai baptismului. A căuta să identifici baptiştii cu toti excentricii şi "ciudaţii" din istoria cultelor turbulente şi a declara şuvoiul creştinismului istoric drept "apostat", înseamnă a falsifica istoria şi, în realitate, a face un deserviciu mişcării baptiste. Susţinută mai ales la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX, teoria succesiunii neîntrerupte a fost astăzi abandonată de aproape toată suflarea baptistă.

2. Înrudirea anabaptistă. O a doua teorie susţine că baptiştii se trag, direct sau indirect, din anabaptişti, aripa radicală a Reformei din secolul şaisprezece. Din gruparea anabaptistă au facut parte "fraţii elveţieni", huteriţii si menoniţii (adepţii lui Menno Simon). Teoria are o puternică confirmare în dovezile istorice. Deşi n-au preluat în întregime doctrinele teologiei anabaptiste (mai ales în ceea ce priveste pacifismul şi non-rezistenţa, depunerea jurământului, interdictia de a ocupa un oficiu public şi anumite detalii legate de natura întrupării), baptiştii secolului şaptesprezece au continuat cu siguranţă teologia "bisericii credincioşilor care au primit botezul doar ca urmare a unei mărturisiri personale de credinţă în Isus Christos", a "preoţiei celor din bănci" şi a libertăţii religiei scoase de sub controlul Statului şi reaşezată sub autoritatea unică a conştiinţei.

3. Separatiştii din Anglia. Cea mai răspândită convingere a celor ce au studiat fenomenul religios de-a lungul veacurilor este că baptiştii de astăzi se trag din "separatiştii englezi" exilaţi sub persecuţie în Olanda, la Amsterdam. Acesti "puritani separatişti" ajunseseră la convingerea că biserica Angliei este dincolo de posibilitatea unei întoarceri la credinţa şi practica creştină adevarată şi că este mai bine ca aceia care cred Biblia să se separe de viaţa bisericii oficiale, patronată de rege. În felul acesta, mişcarea baptistă este definită peste tot ca o dorinţă de "separare" a celor ce vor să se întoarcă la învăţătura Noului Testament, de bisericile "tradiţionale", anchilozate în forme şi datini eclesiastice. Separarea s-a făcut de obicei atunci când, prin ierarhia ei locală, biserica "istorică" a refuzat apelul de întoarcere la Biblie şi a emis acte normative care i-au declarat pe baptişti "eretici".

Ironia este că "separatiştii baptişti" au apărut pe fondul unei alte "separări." Anglia se separase de Biserica romano-catolică pe vremea lui Henry VIII, cel care a a intrat în istorie prin faptul că a avut şase neveste. Când s-a despărţit de prima dintre ele, Caterina de Aragon, papa de la Roma l-a excomunicat pentru divorţ. Scos din fire, Henry a poruncit Parlamentului să taie legăturile care legau Biserica Angliei de papalitate (1543). Această despărţire a Bisericii Angliei de Biserica Romei trebuia să fie doar o ieşire de sub autoritate eclesiastică, nu şi o renunţare la practica sau învăţătura catolica. Henry al VIII-lea s-a autodeclarat "singurul suveran al Bisericii Angliei", dar a încredinţat conducerea administrativă a Bisericii Angliei în mâinile arhiepiscopului de Canterbury. În furia sa anti-catolică, Henry a desfinţat toate mănăstirile şi a confiscat toate averile lor, ca şi toate clădirile şi ogoarele Bisericii Romano-Catolice. Moralitatea şi spiritualitatea creştinismului din Anglia nu s-au îmbunătăţit însă cu nimic, ci chiar au decăzut. După câteva încercări de reformare din interior, puritanii englezi, adepţi ai unei întoarceri totale la spiritul şi litera Noului Testament, au devenit "separatişti".

 

PURITANII

"Am să-i fac să mă asculte sau am să-i alung din ţară!" Aceasta a fost ameninţarea rostită de regele Iacob I al Angliei împotriva grupării care tocmai îi ceruse să "purifice" biserica naţională a Angliei de rămăşiţele de ceremonii şi practici catolice fără suport în textul Bibliei.

Din cauza cererii lor, cei care i se adresaseră regelui Iacob I aveau să ramâna cunoscuţi în istorie drept "puritani", oameni ce doreau bisericii o totală întoarcere la învăţătura şi practica Noului Testament, fără nici o toleranţă pentru "tradiţii" şi "învăţături" care sufocaseră sau păgânizaseră Biserica de-a lungul istoriei.

Puritanii n-au fost un grup de "revoluţionari" violenţi şi gălăgioşi, ci nişte buni cetăţeni ai Angliei, fermieri, negustori, meseriaşi şi învăţaţi de frunte, unii chiar profesori la Universitatea din Cambridge. Pătrunşi de convingeri creştine foarte adânci, aceşti oameni s-au pronunţat împotriva valului de "creştinism formal" amestecat cu "viciile şi plăcerile lumii", care înecase orice urmă de adevărată spiritualitate.

"Măritată" cu Statul, pe principiul fantezist al celor "două săbii", biserica Angliei fusese forţată să legifereze toate abuzurile regilor ei corupţi şi era neputincioasă acum să stăvileasca valul de decădere generală. Imoralitatea, beţiile, intrigile şi corupţia politică, toate erau tolerate la umbra unei biserici care pretindea că are mandat divin să ierte, să absolve de vină şi să îndreptăţească la tronul judecăţii divine chiar şi pe cel mai decăzut cetăţean al Angliei. La umbra bisericii, oamenii practicau viciile păgâne, legănându-se în iluzia falsă că aparţin creştinătăţii. Pentru că Statul era considerat garantul aplicării voinţei divine în societate, puritanii îi cereau lui Iacob I să intervină.

În ochii opiniei publice, puritanii au devenit repede inamicii numărul unu. Li s-a imputat foarte repede că erau nişte creştini "ursuzi" şi ascetici, care ar fi vrut ca toată lumea să se călugărească, iar Anglia să se transforme într-o uriaţă mănăstire. În realitate, această stigmă istorică a fost o învinuire nedreaptă. Puritanii nu au fost "duşmanii plăcerilor", ci ai păcatului, iar adevărul este că o foarte mare parte a "creştinismului" englezesc iubea păcatul şi făcea chiar bani foarte buni de pe urma lui.

Puritanii nu au fost împotriva plăcerii ca atare. Dimpotrivă, viaţa lor de familie şi de societate era plină de un vibrant simţ al bucuriei în lucrurile simple şi sănătoase. Iubeau muzica şi artele, practicau vânatoarea, jocurile simple şi întreţineau "şezători", la care discuţiile atingeau un nivel academic foarte ridicat. Scrierile lor au rămas în literatura vremii, iar poeziile unuia dintre cei mai de seama puritani, John Milton, fac şi astăzi parte din bijuteriile moştenirii de literatură de limbă engleză ("Paradisului pierdut" este probabil cea mai cunoscută dintre ele).

Puritanii au fost aripa cea mai avansată a protestanţilor din Anglia, pe vremea Reformei din Europa.

După domnia lui Iacob (James) I, regina Maria, care împărtăşea convingeri catolice, i-a persecutat feroce pe toţi adepţii Reformei. Mulţi dintre ei s-au refugiat în Olanda (1608), iar alţii au ajuns la Frankfurt, pe Main, în Germania. Aici au început nişte fricţiuni între protestanţii reformei şi puritanii separatişti. Exilaţii englezi s-au împărţit în adepţi ai lui John Knox şi susţinători ai doctorului Richard Cox. Motivul discordiei l-a făcut îmbrăcămintea preoţească. În aceasţă privinţă, puritanii înclinau să-i dea dreptate lui Knox, discipol al ideilor lui Calvin şi partizan al ideilor "fraţilor elveţieni", care proclamau abandonarea oricăror obiceiuri şi tradiţii catolice fără un suport clar şi categoric în textul Bibliei (obiceiul uniformelor preoţeşti a fost introdus în Biserică în preajma anului 500 d.Ch.)

Lista de mai jos arată cum a "evoluat" amestecul de învăţături "nebiblice" în biserica catolică (multe preluate şi de biserica ortodoxă). Pentru a acoperi şi perioada contemporană, am completat lista cu erezii catolice apărute şi după vremea puritanilor şi a Reformei.

 

A.D. 300 - Rugăciunea pentru morţi
A.D. 300 - Facerea semnului crucii
A.D. 375 - Închinarea la sfinţi şi la îngeri
A.D. 394 - Instituirea "împărtăşaniei"
A.D. 431 - Maria este proclamată divină
A.D. 500 - Preoţii încep să se îmbrace altfel decât laicii
A.D. 526 - Mirungerea
A.D. 593 - Apare învăţătura despre purgatoriu
A.D. 600 - Liturghia este fixată în limba latină
A.D. 600 - Încep rugăciunile adresate Mariei
A.D. 607 - Bonifaciu III este proclamat cel dintâi Papă
A.D. 709 - Sărutarea papucului papal
A.D. 786 - Închinarea la imagini şi la relicve
A.D. 850 - Folosirea "apei sfinţite"
A.D. 995 - Canonizarea sfinţilor morţi
A.D. 998 - Postul de Vineri şi din preajma sărbătorilor mari
A.D. 1079 - Celibatul preoţilor
A.D. 1090 - Rugăciuni pe bani
A.D. 1184 - Inchiziţia
A.D. 1190 - Vânzarea indulgenţelor
A.D. 1215 - Transubstanţierea
A.D. 1229 - Biblia este interzisă laicilor
A.D. 1439 - Doctrina despre purgatoriu
A.D. 1439 - Doctrina celor şapte sacramente
A.D. 1508 - "Ave Maria" este aprobată ca rugaciune liturgică
A.D. 1534 - Fondarea ordinului Iezuit
A.D. 1545 - Tradiţia primeşte aceeaşi autoritate ca şi Biblia
A.D. 1546 - Adăugarea apocrifelor la cărţile Bibliei
A.D. 1854 - Doctrina despre concepţia imaculată a Mariei
A.D. 1870 - Infailibitatea Papală
A.D. 1930 - Condamnarea şcolilor publice
A.D. 1950 - Doctrina înălţării la cer a Mariei
A.D. 1965 - Maria proclamată ca Mamă a Bisericii

(Loraine Boettner, Roman Catolicism, Philadelphia: Presbiterian and Reformated Publishing, 1962. p.8-9).

 

În faţa schimbărilor de doctrină şi practică, pretenţia Bisericii Catolice de a se autoproclama "păstrătoarea adevărului apostolic" şi "Roma neschimbătoare" ni se pare cel puţin pătată de ipocrizie. Între "tradiţia apostolică" şi "tradiţia bisericească" există o diferenţă la fel de mare ca aceea de la adevăr la erezie.

Aderând la părerile lui John Knox, puritanii pledau pentru revenirea la un serviciu de închinăciune foarte simplu, ca pe vremea apostolilor. În acest spirit, ei au renunţat la "rugăciunile scrise" (cartea de rugăciuni), la icoane şi statui şi chiar la folosirea instrumentelor muzicale în serviciul de închinăciune. Din cauza deosebirilor de vederi, unii dintre separatişti s-au despărţit de ceilalti protestanţi englezi, au adoptat o mărturisire de credinţă foarte asemănătoare cu acelea ale anabaptiştilor şi menoniţilor din Europa continentală şi au primit în batjocoră numele de "baptişti". Persecutaţi şi în tările reformate, aceşti oameni s-au îmbarcat pe corăbii şi au plecat spre "lumea nouă" (1620), exoticul continent nu de mult descoperit al Americii. Mii de puritani au traversat Atlanticul în perioada "marii migraţii" (1630-1640).

Intenţia regilor Angliei de a-i alunga din Anglia pe toţi puritanii n-a reuşit. Susţinuţi de personalităţi marcante ale vieţii academice şi politice ale vremii, ei au format adunări "separate" de bisericile oficiale şi au împânzit insulele britanice. În urma Războiului civil din Anglia (1640), puritanii au dobândit chiar, pentru o vreme, controlul asupra guvernului. În aceste condiţii, mişcarea de emigrare s-a oprit.

Prin "restauraţia" din 1660, puritanii au pierdut controlul politic asupra Angliei, dar samânţa libertăţii religioase şi a "valorilor morale creştine" a încolţit peste alţi câţiva ani. Guvernul Angliei a fost convins să accepte existenţa "bisericilor separatiştilor" şi a apărut astfel pe scena societăţii conceptul de "toleranţă religioasă". Libertatea religiei şi libertatea conştiinţei au fost cele două diamante sociale de mare preţ pe care le-au dăruit Americii cei ce au emigrat din Anglia.

 

CARE ESTE LEGĂTURA BAPTIŞTILOR CU BISERICA PRIMELOR ŞAISPREZECE SECOLE?

Aşa cum am spus deja, baptiştii nu trebuie să se grăbească să condamne drept "apostate" bisericile creştine istorice care au amestecat crezul scriptural autentic cu credinţe şi practici din sfera păgânismului. O analiză a celor şapte biserici amintite în cartea Apocalipsa (socotite de exegeţi drept ilustraţii ale perioadelor istorice caracteristice prin care trece Biserica până la revenirea lui Christos) ne va ajuta să vedem că Dumnezeu nu renunţă chiar aşa de uşor la biserici care nu mai sunt cum le-a vrut El (şi cine este?!).

O simplă lectură a "crezurilor" bisericilor creştine de-a lungul veacurilor va dovedi foarte repede că, în ceea ce priveşte conţinutul biblic, ele sunt aproape la fel ca mărturiile de credinţă ale baptiştilor de astăzi. În loc să le antagonizăm, ar fi mult mai bine dacă am vedea biserica baptistă şi bisericile istorice răspândind astazi concomitent cunoştinta despre Christos în istorie.

Ar fi folositor să remarcăm că nici Christos şi nici apostolii nu ne-au lăsat o învăţătură clară despre limita peste care o Biserică trebuie considerată "apostată". Nu ştim cât de mult trebuie să se rătăcească o grupare creştină de la idealurile şi practica Noului Testament, pentru ca să fim îndreptăţiţi să nu o mai considerăm "biserică".

Credem că orice Biserică unde este proclamată Evanghelia mântuitoare şi iertarea prin sângele ispăşitor de la Calvar are în ea sămânţa strict necesară pentru dobândirea vieţii dumnezeieşti prin naşterea din nou. Că această viaţă nouă este uneori împovărată cu alte învăţături şi practici discutabile (chiar regretabile), este o altă problemă şi ea nu neagă caracterul creştin al acelei "biserici." Avem mult mai multe lucruri comune cu celelalte biserici creştine, decât au ele în comun cu ateismul, iudaismul, mahomedanismul, hinduismul sau comfucianismul. Suntem aliaţi, nu duşmani, într-un război spiritual în care ni s-a încredinţat să răspândim lumina, nu să stingem "lampa care afumă" sau "mucul care încă mai fumegă".

În ce constă specificul credinţei creştine baptiste?

În esenţa convingerilor lor, baptiştii îşi trag seva din creştinismul istoric, cu ajustările pe care le-a adus Reforma. Cu toate că au fost influenţaţi de curente teologice contemporane, baptiştii şi-au făcut un titilu de cinste din a se numi "popor al cărţii", adoptând astfel Scriptura drept unica şi absoluta sursă de autoritate în crez şi practică. Un al doilea principiu preluat de la Reformatori este "preoţia universală a credincioşilor", supranumit şi "responsabilitatea individuală înaintea lui Dumnezeu".

Lista de mai jos conţine "carta celor patru libertăţi cardinale" ale "separatiştilor", deveniţi baptişti prin etapa olandeză şi prin sosirea lor pe meleagurile Americii.

 

Specificul credinţei baptiste

Libertatea sufletului

Noi credem în preoţia universală a tuturor credincioşilor, în libertatea şi responsabilitatea oricărui om de a sta direct în faţa lui Dumnezeu, fără impunerea unui anumit crez şi fără interpunerea vreunui cleric sau guvern.

Libertatea Bibliei

Noi credem în autoritatea Sfintelor Scripturi. Credem că Biblia, sub directa autoritate a Domnului Isus Christos, este esenţială în viaţa fiecărui credincios şi în viaţa Bisericii. Susţinem libertatea fiecărui creştin de a interpreta şi aplica Biblia după călăuzirea personală pe care o primeşte din partea Duhului Sfânt.

Libertatea bisericii

Noi credem în autonomia bisericii locale. Credem că bisericile baptiste sunt libere, sub autoritatea Domnului Isus Christos, să hotărasca cine poate fi primit în Biserică şi cine să fie cei care o conduc, să hotărasca formele de închinaciune şi metodele de lucru, să ordineze pe aceia pe care-i crede înzestraţi de Duhul Sfânt cu daruri pentru slujire şi să decidă când şi cu cine să colaboreze în activitatea lărgită a trupului spiritual al Bisericii lui Christos.

Libertatea religioasă

Noi credem în libertatea religioasă, libertatea pentru religie şi în libertatea faţă de religie. Orice om este liber să îmbrăţişeze şi să practice o anumită religie sau să refuze orice formă de credinţă religioasă. Suntem adepţii unei totale separări între Biserică şi Stat.

 

În ciuda asemănărilor cu protestantismul reformei, baptiştii sunt astăzi o mişcare distinctă şi, istoric, separată. Una din cauzele pentru care baptiştii s-au despărtit de protestanţi a fost refuzul de a-şi însuşi învăţătura despre "magistraţii bisericii". În general, protestanţii Reformei sunt avocaţi ai "bisericilor teritoriale", sprijinite şi protejate de Stat, încorporând sub disciplina lor întreaga populaie şi aducându-i pe noii născuţi între membrii ei, prin botezul copiilor. În contrast cu practicile protestante şi în acord cu convingerile anabaptiştilor şi menoniţilor, baptiştii insistă asupra faptului că în Biserica nu se poate intra decât în mod voluntar, negând astfel valoarea botezului copiilor, autoritatea bisericii asupra întregii populaţii dintr-un anumit teritoriu şi orice formă de constrângere a conştiinţei, care s-ar putea naşte din unirea Bisericii cu Statul. Această poziţie îi aşează pe baptişti ca precursori ai grupării aşa-numitelor biserici de "credincioşi" sau de "pocăiţi". În acelaşi timp, această poziţie a fost sămânţa din care s-au născut toate formele moderne de civilizaţie. Toate statele lumii civilizate nu mai au "biserici de Stat", ci îngăduie cetăţenilor să-şi manifeste dreptul la libera alegere a convingerilor în domeniul religiei. Deşi are rădăcini luterane, Germania nu este "luterană", tot aşa cum Italia şi Franţa nu mai sunt nici ele "catolice", în sensul exclusivist al cuvântului.

 

Practici specifice crestinilor baptisti

B - botezul credinţei personale

A - autonomia Bisericii locale

P - preoţia universală a credincioşilor

T - transformarea vieţii prin sfinţirea Duhului

I - inspiraţia literală a Bibliei

S - separarea totală a Bisericii de Stat

T - trimiterea Evangheliei până la marginile lumii

 

De ce există mai multe feluri de baptişti?

Chiar dacă au atâtea lucruri comune, mulţimea de biserici baptiste, răspândite în mai toate ţările lumii civilizate, cunoaşte o mare varietate în specificul crezului şi în manifestare. De fapt, dictonul caracteristic tuturor "formelor de asociere baptistă" este: "Unitate în lucrurile esenţiale legate de mântuire şi diversitate în toate celelalte".

Miscarea baptistă contemporană poate fi împărţită în trei curente majore: baptiştii ecumenici, baptiştii evanghelici conservatori şi baptiştii fundamentalişti. Cele mai mari dispute din sânul mişcării baptiste nu sunt produse de dispute între Armenieni şi Calvinişti sau între misionarişti şi nemisionarişti (ca în vremurile trecute), ci între cei care îmbrăţişează în mod diferit chiar principiile fundamentale ale mişcării: limitele implicării în activităţile politico-sociale şi relaţiile cu celelalte grupări din marea familie a creştinismului istoric.

1. Baptiştii ecumenici tolerează un mare spectru de convingeri, mergând de la cele mai conservative pâna la cele mai liberale. Ei acceptă "membralitatea deschisă" (fără frecventarea consecventă a serviciilor divine), manifestă un interes deosebit pentru pace şi pentru respectarea drepturilor omului în ţările lumii, au tendinţa de a fi mai degrabă liberali în probleme legate de moralitate şi de ordine socială şi, aşa cum le arată şi numele, sunt foarte militanţi pentru unirea tuturor bisericilor creştine din lume şi a tuturor celorlalte forme de spiritualitate religioasă în mişcarea "ecumenică".

2. Baptiştii evanghelici conservatori sunt de departe grupul cel mai numeros şi activează sub un cadru de referinţă teologic conservator, proclamând imperativul unui înalt standard de moralitate, atât individual, cât şi în sfera publică. În problematica socială, ei sunt aliaţi forţelor conservatoare care pun accent pe responsabilitatea individului în faţa societăţii şi pe valorile muncii, cinstei şi hărniciei. Cu toate că multe astfel de biserici cooperează în plan local sau internaţional cu alte biserici cu convingeri asemănătoare, baptiştii evanghelici se pronunţă împotriva ecumenismului mondial, pe care-l denunţă drept o periculoasă formă de compromitere a adevărului creştin.

3. Baptiştii fundamentalişti militează activ împotriva teologiei liberale, au tendinţa de a fi dispensaţionalişti şi premilenişti în teologie, adoptă un standard înalt de moralitate şi sunt gata să ducă spiritul "separatist" la extrem, trecând de la separarea de Stat la o anumită nuantă de "separare faţă de societate". Ei au vederi profund conservatoare în sfera activităţii publice şi nu sunt gata de colaborare decât cu alte biserici fundamentaliste sau cu biserici evanghelice conservatoare. În cazul din urma însă, fundamentaliştii rup orice fel de cooperare în clipa în care simt că o astfel de biserică întreţine legături şi cu biserici considerate liberale.

Baptiştii aflaţi în cea de a doua şi cea de a treia categorie pun un accent deosebit pe lucrarea misionară, atât în ţara de baştină, cât şi peste hotare.

Bineînţeles că există biserici baptiste care se încadrează undeva între gruparea evanghelică şi gruparea fundamentalistă. Totuşi, majoritatea bisericilor baptiste din lume se încadrează distinct într-una din cele trei categorii menţionate.

(Informaţiile din acest capitol au fost preluate din Dictionary of Baptists in America, editat de Bill J. Leonard, InterVarsity Press, 1994, pag. 2-3)

Tendinţe contemporane

Paradoxal, cea mai mare ameninţare la adresa identităţii distincte a baptiştilor nu vine nici de la mişcarea ecumenică şi nici din cauza persecuţiei din partea bisericilor naţionale majoritare (cu excepţia bisericilor baptiste aflate în fostele ţări comuniste, unde, în democraţiile imature, bisericile "istorice" caută să-şi recapete statutul de "biserică naţională", cu statut privilegiat şi cu pretenţii de protecţie şi suport din partea Statului).

În ţările democratice şi pluraliste, "pericolul" care-i paşte pe baptişti este acela că încep să nu se mai deosebească de alte biserici evanghelice conservatoare. Şi iată de ce:

Sămânţa pusă de "Reformă" şi de "separatiştii" secolului al XVII-lea a încolţit în secolele care au urmat şi a dus la apariţia unor biserici profund "evanghelice în crez şi în manifestare". Din dorinţa de a colabora masiv cu aceste biserici la evanghelizarea comunităţii şi a lumii, pe alocuri, biserici baptiste au început să scoată din numirea lor oficială numele de "baptistă".

În condiţiile unei extraordinare mobilităţi sociale, populaţia secolului XX tinde să creeze un "sat global", în care multe din distincţiile tradiţionale, dacă nu vor dispare cu desăvârşire, cel puţin se vor estompa, pierzându-şi din semnificaţia iniţială. Marele număr de creştini care au ieşit din structurile bisericilor istorice caracteristice mai mult "evului mediu", decât veacului modern, formează, în acest secol informatic, biserici "ale comunităţii", în care Biblia este studiată şi respectată cu aceeaşi ardoare care a caracterizat creştinismul primelor secole. Tradusă în majoritatea limbilor de circulaţie, Biblia nu mai este astăzi apanajul exclusiv al "clericilor", ci a ieşit din nou în arena publică, adunând în jurul ei o nouă generaţie în "poporul cărţii".

 

ISTORIA BAPTIŞTILOR DIN ROMÂNIA

(Identitate Creştină în Istorie - Daniel Brânzei)

Cum de au ajuns unii baptişti în Romania prin... Rusia?

La 4 Decembrie 1762, Caterina a II-a (cea Mare) a transmis o "invitaţie" prin care chema locuitorii din ţările Europei centrale să se aşeze în teritoriile stepelor ruseşti, aflate între râul Volga şi Marea Neagră. Această "invitaţie" a fost rezultatul dorinţei ţarinei de a-şi civiliza supuşii şi, prin influenţa europeană, de a iniţia un transfer de inventivitate şi hărnicie prin, plantarea de "colonişti". Ţarina ştia că "invitaţia" ei va fi primită cu entuziasm de grupările "separatiştilor" reformaţi. Numirea de "separatişti" vine de la atitudinea pe care o aveau aceşti reformaţi faţă de Biserica protestantă integrată în structurile statale.

De cine s-au separat "separatiştii"?

Miţcarea separatistî a fost o scindare a unor creţtini de "reformaţii" protestanţi, care, separându-se de catolicism, au zdruncinat Imperiul Romei catolice, dar care nu s-au rupt de puterea politică a vremii, ci au pus în locul imperiului catolic alte micii "imperii ale exclusivismului protestant". Din secolul al IV-lea şi până în timpul Reformei (sec. XV), Statul şi Biserica au avut structuri întrepătrunse. După 325 d.Ch., împăratul roman Constantin cel Mare a dat religiei creştine un statut preferenţial, iar episcopii s-au grăbit să "inventeze" dogma "celor două săbii", în care puterea politică primea, alături de puterea Bisericească, statut de autoritate divină.

Ce este această doctrină a "celor două săbii"?

Doctrina "celor două săbii" a fost o stratagemă a lui Constantin cel Mare, prin care puterea imperială a primit pe nedrept calificativul de "divină". Întreaga "şmecherie" a fost răsplata pe care Biserica creştina a fost forţată să i-o dea lui Constantin cel Mare pentru instaurarea unui climat de libertate pentru creştini. Doctrina "celor două săbii" a fost "fundamentată" pe textul din Luca 22:36, în care Petru îi spune Domnului Isus: "Iată aici două săbii", iar Domnul Isus îi răspunde: "Destul." În "interpretarea" (dacă o putem numi aşa) unora din episcopii de atunci, Domnul Isus i-a incredinţat lui Petru dublul caracter al autorităţii sociale: "sabia politică", garantoare a disciplinării temporale în Stat şi "sabia eclesiastică", garantoarea disciplinării eterne în Biserică.

În secolele care s-au succedat după decretul lui Constantin cel Mare, între Biserică şi Stat au existat adevarate "dueluri", în care cele două săbii s-au luptat din răsputeri pentru supremaţie. Cei ce cunosc istoria ştiu că, deşi pe vremea aceea, în Europa, papii încoronau capetele regale, la încoronarea sa, Napoleon a luat, spre stupoarea generală, cununa împărătească din mâna papei şi şi-a asezat-o el singur pe cap. Prin gestul său, Napoleon spunea simbolic că Franţa nu va accepta să stea sub tutela politică a Romei.

În ce a constat greşeala reformatorilor protestanţi?

Protestanţii Reformei s-au ridicat împotriva "ereziilor doctrinare" practicate de Biserica romano-catolică. Din păcate însă, ei nu au mers pâna la capăt cu revenirea la învăţăturile biblice. Când s-a produs Reforma, cei patru mari reformatori europeni, Luther, Zwingli, Calvin si Knox, au scos casele nobiliare din subordinea Vaticanului, dar, lipsiţi de clarviziune biblică şi presaţi de realităţile politice, au "schimbat un rău cu un altul" şi, născând alte structuri eclesiastice, s-au aliat iarăşi cu Statul. În virtutea aceleiaşi "dogme a celor două săbii", teritoriile reformate au devenit la fel de exclusiviste ca şi domeniile afiliate încă Romei. Credincioşi principiului ca "preferinţele seniorului" determină religia obligatorie în teritoriu, reformaţii protestanţi au început să-i prigonească pe catolici cu aceeasi râvnă cu care catolicii îi prigoneau pe protestanţi. Aceste persecuţii reciproce au dat naştere unor mari mişcari de populaţie. Catolicii fugeau în teritorii "catolice", în timp ce "reformaţii" se adunau de peste tot în teritoriile "reformate". Cei mai nefericiţi dintre toţi au fost însă reformaţii "separatişti".

Cine au fost aceşti "reformaţi separatişti"?

Aceştia erau cei care, prin citirea Bibliei, şi-au dat seama că între sistemul "lumii" şi Biserica lui Christos nu poate exista nici un fel de asociere. Scandalizaţi de decadenţa Romei catolice, dar şi îngrijoraţi de compromisurile pe care Luther şi Zwingli începuseră să le facă pentru justificarea "războaielor sfinte", aceşti credincioşi "evanghelici", numiţi pe alocuri "fraţi moravieni", "fraţi elveţieni", iar prin alte părţi "anabaptişti" (de la practica rebotezării adulţilor care se converteau), au refuzat categoric orice formă de asociere cu puterea politică a vremii.

În sens absolut, deşi au apărut în aceeaşi perioadă istorică, aceşti anabaptişti nu au fost parte din mişcarea Reformată protestantă. Ei au devenit "separatişti", îndrăznind să întrevadă o societate în care Statul şi Biserica aveau să devină două entităţi total diferite în structură şi destin. Doctrina fundamentală a anabaptiştilor a schimbat aberaţia "celor două săbii" cu doctrina "separării" dintre Stat şi Biserică.

Pentru că "separatiştii" au protestat fată de greşelile "protestanţilor", ei au primit numirea de "neo-protestanţi".

Menoniţii

Această ramură a "anabaptiştilor" este cea mai veche comunitate din rândurile Bisericii Libere Protestante şi a mişcărilor de "trezire". Ea a fost fondată de Menno Simon (1496-1561), care, după ce a fost doi ani preot, a trecut la anabaptism în 1536. Acesta a fost persecutat după ce a încercat să formeze "împărăţia sfinţilor" în Munster. A organizat comunităţi în Olanda şi în ţările vecine (specificul cultural şi portul specific este păstrat şi astăzi), după principiul adunărilor locale, conduse de "prezbiteri", fără alte organizări eclesiastice. "Menoniţii", urmând reformatorii radicali, resping botezul copiilor şi prezenţa reală a lui Christos în elementele Cinei Domnului, cer independenţa puterii bisericeşti de cea seculară, refuză serviciul militar, jurământul şi magistratura, susţin că Biserica trebuie să includă numai creştini angajaţi în slujba Evangheliei. Practica botezul la vârsta adultă, savârşesc Cina (de trei ori pe an), duc o viaţă spirituală profundă, care include citirea Bibliei, rugăciunea în familie şi caritatea. Prima Conferinţă mondială a menoniţilor s-a ţinut la Basel, în anul 1925 (1.250.100 de membri). Mulţi menoniţi au emigrat în America şi s-au stabilit în ţinuturile lui Penn (Pennsylvania de astăzi). Astăzi există menoniţi în mai toate statele Americii. Ei trăiesc în comunităţi strânse şi sunt renumiţi pentru "operele de caritate" pe care le fac.

Ce i-a atras pe "reformatorii separatişti" în Rusia?

Persecutaţi şi urâţi de moarte, atât pe domeniile catolice, cât şi pe cele "protestante", anabaptiştii au primit cu bucurie "invitaţia" ţarinei Ecaterina a II-a, ea însăşi descendentă dintr-o viţă nobilă germană, de a se stabili în stepele ruse dintre Volga şi Marea Neagră. În doar câţiva ani, un număr de peste 68.000 de colonişti germani, majoritatea lor "menoniţi", s-a îndreptat spre sudul Rusiei. "Invitaţia" a fost urmată pe 22 Iulie 1763 de un alt document semnat de ţarina Caterina şi care garanta condiţii avantajoase pentru "colonişti":

1. O totală libertate religioasă.
2. Nici un fel de taxe sau obligaţii financiare faţă de guvernul rus; nici un fel de obligaţii ordinare sau extraordinare faţă de statul rus.
3. Nici un fel de obligativitate de a servi în armată sau în alte servicii faţă de Stat.
4. Dreptul de proprietate asupra teritoriului acordat; cu stipularea că este vorba doar de o proprietate colectivă, nu particulară.
5. Pamântul primit în proprietate nu putea fi înstrăinat fără ştirea autorităţilor ruse.
6. Coloniştilor li s-a dat dreptul să cumpere orice altă proprietate adiţională, ca cetăţeni particulari, care era înscrisă în evidenţe ca proprietate particulară.

Cei mai multi "separatişti" care au dat năvala şi au răspuns "invitaţiei" ţarinei au fost din landurile germane. Mii şi mii de "anabaptişti" au luat drumul Rusiei. Când guvernul german a revocat în anul 1789 o scutire de serviciul militar, acordată precedent menoniţilor (o ramură a anabaptiştilor), alte mii de germani au plecat şi ei în Rusia. Trăind în comunităţi "închise", păstrându-şi limba germană şi cultura "de acasă", coloniştii au prosperat material şi au crescut numeric. Erau fără egal în cultivarea grâului, mulţi devenind mari fermieri şi proprietari de mori pentru macinarea grâului. (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist Conference, pag. 20-22)

Primii colonişti s-au aşezat la Nipru, în guvernamântul Ecaterinoslav. În anul 1865 existau deja 213 colonii germane în spaţiul larg cuprins între Basarabia şi Caucaz.

Prosperitatea materială nu a fost însoţită însă şi de o prosperitate spirituală. Fără o asistenţă pastorală corespunzătoare, viaţa bisericească a degenerat în formalism şi în repetate fragmentări. Şi anabaptiştii, şi menoniţii îşi pierduseră fervoarea evanghelică. Pe la mijlocul secolului XIX a început iarăşi printre ei o mişcare de trezire spirituală. Etnicii germani au început să se adune prin case pentru grupe de studiu biblic şi rugăciune ("stunden"). Curând, ei şi-au dat seama că au nevoie de răspunsuri la multe întrebări şi au căutat să ia legătura cu oameni cu pregătire teologică. Unul din cei contactaţi a fost Johan Gerhard Onken (1800-1884), care fondase în 1834 cea dintâi biserică baptistă din Germania şi era pasionat de formarea unor noi lucrători cu Evanghelia. (Născut în Germania la data de 26 Ianuarie 1800, acest Onken a crescut apoi în Anglia şi în Scoţia. În 1823 s-a întors în Germania şi a fondat Societatea şcolii Duminicale în Hamburg. A devenit baptist în 1834. Cu suport financiar din partea Organizaţie Misionare Baptiste Americane, el a înfiinţat grupări baptiste în Germania şi Danemarca. Tot prin eforturile şi călătoriile lui au fost înfiinţate biserici baptiste în Austria, Ungaria, România, Bulgaria, Elveţia, Belgia, Olanda, Polonia şi Rusia. A murit în Zurich, Elveţia, pe 2 ianuarie 1884).

Pentru că nu se putea deplasa personal în Rusia, Onken a început un dialog cu germanii din Rusia prin corespondenţă. Unii din mişcarea "sundistă" şi-au dat seama că, în general, ei sunt de acord cu toate principiile şi învăţăturile lui Onken, mai ales cu cea privitoare la botezul prin cufundare, aplicat doar acelor persoane adulte care au ajuns la o convingere personală despre credinţa creştină. Rezultatul a fost că pe 23 Septembrie 1860 primii candidaţi din rândul coloniştilor au primit botezul. Învăţătura despre botezul adulţilor a prins mai cu seama în comunităţile menonite şi a dus la formarea unor grupări noi, numite "bisericile fraţilor menoniţi". Bucuroşi de rezultatul studiilor trimise prin corespondenţă, baptiştii germani l-au trimis să viziteze Rusia pe unul din pastorii lor: August Liebig. Primit bine de cei botezaţi, el a fost însă arestat şi aruncat în inchisoare de restul comunităţii anabaptiste germane. Fără să ţină seama de primejdia scoasă în evidenţă de arestarea lui Liebig, Onken însuşi s-a suit în tren şi a venit în Rusia, în anul 1869. Entuziasmul generat de vizita sa a produs un foarte mare număr de botezuri, a dus la instalarea unui misionar, Pritzkau, ca pastor local şi la ordinarea unui număr mare de diaconi. În timpul vizitei sale, Onken l-a ordinat şi pe Abraham Unger ca pastor al Bisericii Fraţilor Menoniţi din Einlage. Mişcarea baptistă a crescut rapid, astfel că, în ciuda tuturor eforturilor de a o suprima, în doar şaptesprezece ani de la vizita lui Onken, Uniunea Bisericilor Baptiste din Rusia număra peste 12.000 de membrii.

Cum au ajuns baptiştii germani din Rusia, în Romania?

Fervoarea evanghelistică a baptiştilor din Rusia a dus la represalii. Ele au venit din două direcţii distincte: din partea coloniştilor şi din partea autorităţilor ruse.

Coloniştii n-au privit cu ochi buni mărirea numărului acelora care "tulburau" viaţa comunităţii, cu pretenţiile lor de chemare la "sfinţire". Creştinismul coloniilor devenise mai mult o faţetă a patriotismului lor german. Înconjuraţi asemenea unei insule de o imensă populaţie de slavi ortodocşi, germanii era mulţumiţi cu forma religioasă, dar deranjaţi de "excesele" de evlavie ale baptiştilor.

Pe de altă parte, autorităţile ruse au fost puse în faţa inevitabilului. Populaţia majoritară resimţea dureros faptul că "străinii" o duceau mult mai bine din punct de vedere economic şi se bucurau de privilegiile scutirii de obligaţii şi plăţi faţă de Stat. Ocazia declanşarii conflictului a venit tocmai din partea "baptiştilor". În râvna lor misionară, germanii baptişti au predicat evanghelia şi ruşilor. Cei convinşi de Evanghelie au început să ceară să fie şi ei botezaţi, lucru categoric interzis de lege şi de aranjamentele dintre Guvernul rus şi coloniştii germani. Cu toate că germanii baptişti n-au vrut să boteze credincioşi rusi, doi dintre ei, Elim Zseibel şi Trifon Chlystun, s-au strecurat în şirul candidaţilor germani la botez şi au fost şi ei cufundaţi în apă de pastorul Abraham Unger. După aceea, ruşii botezaţi au început să raspândească Evanghelia şi să boteze alţi ruşi, care treceau în masă la credinţa baptistă. Nu este de mirare că, la auzul "noutăţilor", Biserica Ortodoxă Rusa a trecut, pe rând, întâi la mirare, iar apoi la mânie. Ca represalii, în anul 1871 guvernul rus a anulat toate privilegiile garantate prin "invitaţia" şi edictul dat de ţarina Caterina a II-a. După o sută de ani de privilegii, germanii se vedeau astfel siliţi să trăiască sub aceleaşi legi şi obligaţii ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Rusiei. De fapt, lipsiţi de protecţia legilor, germanii au dus-o chiar mai rău decât ruşii, ajungând ţinta abuzurilor de tot felul. Li s-a interzis să mai aibă şcoli în limba germană, iar pe alocuri au fost chiar forţaţi să-şi ia nume ruseşti.

Sub presiunea evenimentelor, mulţi colonişti germani au intrat în Moldova şi în România. Până şi astăzi, multe din adunările baptiste române îşi pot trasa începuturile în activitatea baptiştilor germani venişi în Romania din Rusia.

Prin anul 1924, după ce comuniştii ruşi interziseseră "orice propagandă străină" pe teritoriul sovietic, Asociaţia Baptiştilor Germani din America sprijinea material, anual, cu suma de 4.116 dolari pentru cei 12 misionari germani activi în Romania (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist Conference, pag. 309).

Majoritatea germanilor din Rusia au preferat însă să treacă "discret" prin Europa şi să plece în America. Persecutaţi în trecut în Germania şi acum în Rusia, ei n-au avut de ales, decât varianta strămutării în Lumea Nouă.

"Invitaţia" ţarinei a avut totuşi, măcar în parte, efectul scontat. Urmele civilizatoare ale "separatiştilor" germani mai sunt şi astăzi vizibile în Crimeea şi, pe alocuri, în teritoriile de la nordul Mării Negre.

Multe din comunităţile coloniştilor germani din America îşi caută şi astăzi rădăcinile în teritoriile aşezate altădată între râul Volga şi Marea Neagră. Nu întâmplător, o societate menonită misionară din Berlin, Ohio, are o bază de activitate în Pătrăuţi, judetul Suceava şi şi-a extins activităţile în teritorii care sunt astăzi încorporate în Moldova de dincolo de Prut şi în Ucraina.

 

CÂTI BAPTIŞTI SUNT ÎN ROMÂNIA?

Începuturile mişcării baptiste în Romania pot fi trasate începând cu anul 1856, pentru populaţia de etnie germană, şi cu anul 1875 pentru populaţia de etnie maghiară şi română. În anul 1991, numărul baptiştilor din Uniunea Bisericilor Baptiste din România era:

1. Uniunea Bisericilor Baptiste 100.000, 1.423 de biserici (înfinţată în 1919);

2. Bisericile Maghiare 9.043, 99 de biserici.

Cu "aparţinătorii" (copiii) din familiile lor, totalul baptiştilor se apropie de 200.000.

Totalul neoprotestanţilor evanghelici din România încorporează încă aproximativ 300.000 de penticostali (600.000 cu aparţinătorii) şi 60.000 de Creştini după Evanghelie (100.000 cu aparţinătorii), câteva zeci de mii de Adventişti şi unele fracţiuni din cei peste 1.000.000 de membrii ai Oastei Domnului.

Cum au ajuns baptiştii în România?

Începuturile şi evoluţia mişcării creştine baptiste din România sunt dificil de trasat, deoarece avem de a face cu evenimente petrecute în trei grupuri etnice: germani, maghiari şi români. Primele convertiri la credinţa baptistă s-au petrecut în regiuni diferite ale ţării, aflate sub diferite jurisdicţii politice, unite abia în anul 1919, când s-a format România Mare, prin alipirea Transilvaniei la ţara mamă.

Cum a început lucrarea printre germanii din Bucureşti?

Primul baptist german despre care ştim a fost Carl Scharschmidt, un tâmplar care s-a stabilit în anul 1856 în Bucuresti. După numai 7 ani, în 1863, August, Liebig, pastor baptist german exilat din nordul Mării Negre, a fondat în centrul Bucureştiului prima biserică baptistă germană, pe strada Popa Rusu nr. 22. Clădirea acestei Biserici există şi astăzi, în ea adăpostindu-se acum o foarte energică biserică baptistă română

Alţi baptişti germani exilaţi din Ucraina în 1864 au format în anul 1864 o biserică baptistă germană la Cataloi, în Dobrogea, care se afla la data aceea sub jurisdicţie turcească.

Un al treilea centru al baptiştilor germani a fost la Tarutino, în Basarabia (astăzi în Ucraina). Această biserică a fost fondată ca misiune în 1875 şi şi-a căpătat statutul de biserică independentă în anul 1907. Prin activitatea sa, biserica germană din Tarutino a înfiinţat şi sponsorizat multe puncte misionare. În prima parte a anilor 1930, germanii aveau zece biserici în Basarabia, dar totalul credincioşilor nu depăşea cifra de o mie. Din cauza puternicei emigraţii, germanii din multe părţi ale României şi-au părăsit locurile şi fie că s-au repatriat în Germania, fie că au emigrat în America. Lucrarea baptistă printre etnicii germani este astăzi aproape inexistentă.

Cum a început lucrarea printre unguri şi români?

O altă pătrundere a baptiştilor în Romania s-a produs din direcţia Ungariei, înspre Transilvania şi Banat. Un colportor (împărţitor de cărţi şi tractate creştine), Anton Novac, a dat peste un grup de reformaţi maghiari, dornici să studieze mai serios Biblia. În anul 1875, Henrich Meyer, un lider baptist din Budapesta, i-a botezat şi a format prima biserică baptistă maghiară din Translivania la Salonta Mare. Printre cei opt care s-au botezat era şi Mihai Cornea, care a devenit un evanghelist dinamic, un om cu darul de a se apropia de oameni. Cornea a predicat Evanghelia peste tot pe unde a ajuns, şi la unguri şi la români.

Transilvania găzduieşte astăzi (1997), de departe, cel mai mare număr de credincioşi baptişti, majoritatea grupaţi în teritoriile de la graniţa vestică a României. Biserica baptistă maghiară din Oradea are 1.100 de membrii, în timp ce Biserica Baptistă Româna "Emanuel" din acelaşi oraş are 3.000 de membrii (fiind cea mai mare biserică baptistă din Europa continentală, cu excepţia Rusiei). Afiliate Bisericii "Emanuel" din Oradea sunt astăzi: Institutul Biblic "Emanuel", un liceu creştin şi un orfelinat.

Pătrunderea baptiştilor în "fostul regat" al României s-a produs, prin comparaţie cu celelalte două amintite mai sus, mult mai târziu. În ciuda opoziţiei feroce a Bisericii Ortodoxe, prima biserică baptistă din Muntenia a fost înfiinţată în anul 1909 la Jegalia. Constantin Adorian (1882-1954), un român care a facut studii teologice la Hamburg, în Germania, şi care s-a alăturat, la întoarcerea în ţară, Bisericii Germane din strada Popa Rusu, a început o lucrare de misiune printre români în anul 1912.

După unirea Transilvaniei (1918) cu România, toti baptiştii din România s-au unit, în 1919, formând "Uniunea Bisericilor Baptiste din România". Fiecare grup etnic avea însă propriile lui interese, ceea ce făcea foarte dificilă lucrarea de colaborare. Germanii aveau propriile lor asociaţii, iar în 1929 maghiarii din Transilvania şi ruşii/ucrainenii din Basarabia şi-au facut şi ei propriile lor asociaţii.

Începând chiar cu anul constituirii în Uniune, 1919, românii baptişti au început să editeze o mică revistă. În anul 1921 au deschis primul Seminar în Transilvania, la Buteni. În anul următor, Seminarul a fost mutat din motive strategice la Bucureşti.

Ca rezultat al Conferinţei de la Londra, Asociaţia "Southern Baptist" din America şi-a asumat responsabilitatea de a susţine lucrarea de evanghelizare din România. În anul 1923, organizaţia a trimis primul ei misionar în România. Cu un an înainte, Southern Baptist Asociation cumpărase un teren în Bucuresti pentru clădirea Seminarului. În anul 1929, pe lângă cursurile pentru pastori, Southern Baptist a deschis şi cursurile şcolii Misionare pentru femei.

Ajutaţi de zelul lor evanghelistic, baptiştii români au continuat să se răspândească foarte repede, ajungând să numere 45.000 în 1930.

Care au fost caracteristicile baptiştilor români?

Pe lângă aprinsul lor zel misionar, baptiştii români au urmat codul "puritan" de vieţuire, evitând cu desăvârşire tutunul şi alcoolul, interzicând purtarea de podoabe şi respectând cu stricteţe Duminica drept zi "a Domnului".

Relaţiile cu Statul Român au fost în răstimpuri foarte dificile, mai ales în anul 1928, iar apoi între anii 1937 şi 1944. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe, între Decembrie 1938 şi Aprilie 1939 toate bisericile baptiste din România au fost oficial închise.

Dupa căderea regimului fascist în anul 1944, baptiştii au primit recunoaşterea legală şi au folosit la maxim libertatea nou dobândită. Clasele Seminarului au fost înţesate cu o nouă generaţie de lucrători, iar Uniunea a scos revista ei lunară: "Îndrumătorul Creştin Baptist."

Începând cu anul 1955, însă, regimul comunist ateu a declanşat o campanie de restrângere a drepturilor religioase. Baptiştii, alături de majoritatea celorlalte mişcări evanghelice din România, au fost supuşi unui climat dur de persecuţie: credincioşii au fost retrogradaţi şi daţi afară din serviciu, li s-au închis o serie de biserici, pastorii au fost ameninţaţi, arestaţi şi hăituiţi, unora li s-a ridicat "carnetul" necesar pentru recunoaşterea ca lucrător creştin legal, au fost desfiinţate sau mult limitate şcolile duminicale pentru copii şi tineret, listele candidaţilor la botez au trebuit să fie aprobate în prealabil de reprezentanţii Statului, conducătorii Cultului au fost transformaţi în "marionete" pentru parafarea constrângerilor dictate de mult temutul Departament al Cultelor. Sub toate aceste privaţiuni şi persecuţii, activitatea credincioşilor baptişti a continuat. Lucrarea din interiorul ţării a fost susţinută material cu cărţi tipărite în Occident şi cu emisiuni de Radio produse de unii din liderii baptişti români exilaţi peste hotarele ţării.

După răsturnarea regimului comunist în 1989, baptiştii români şi-au recâştigat libertatea de acţiune. În ciuda condiţiilor economice foarte grele, baptiştii români sunt angajaţi în lucrări cu un caracter misionar foarte pronunţat. Deşi Biserica Ortodoxă a încercat să-şi impună iarăşi statutul de Biserică naţională şi să-i priveze de drepturi pe reprezentanţii celorlalte biserici creştine din România, în cei opt ani scurşi de la Revoluţia din 1989, baptiştii români au pătruns cu curaj în învăţământul şcolar şi în programele de radio şi televiziune. Pentru a se apăra împotriva abuzurilor Bisericii majoritare Ortodoxe, baptiştii i-au chemat pe reprezentanţii celorlalalte culte evanghelice să formeze un front comun, constituind "Alianţa Evanghelică Română". Primul ei preşedinte a fost Paul Negruţ, predicator baptist la Biserica "Emanuel" din Oradea.

Ce doresc baptiştii din România?

A vorbi despre drepturile baptiştilor, într-o ţară predominant ortodoxă, sună pentru unii la fel de paradoxal ca a vorbi despre drepturile luteranilor reformaţi în Italia catolică. Realitatea nu trebuie însă privită sub acest unghi de vedere. România nu mai trebuie să fie o ţară în care o anumită "religie" să fie declarată "naţională". Democraţia contemporană nu permite "monopolul" nimănui asupra "sufletelor" oamenilor. Epoca totalitarismului, de orice soi ar fi el, trebuie să dispară. Oriunde au ajuns, baptiştii au încurajat instalarea unui climat democratic şi tolerant, care să respecte libertatea de conştiinţă. Multe din personalităţile politice baptiste au contribuit masiv la formarea şi întreţinerea climatului de libertate specific Americii. Câţiva preşedinţi ai Americii au fost membrii ai Bisericilor baptiste. Este edificator să arătăm că, în lume, nu există ţări baptiste (aşa cum exista, de exemplu, ţări catolice, ţări ortodoxe, ţări luterane, ţări anglicane, etc.) Acolo unde au trăit, baptiştii au creat o atmosferă propice exprimării specificului individual.

Încadraţi cu totul în şuvoiul creştinismului istoric, cu o viaţă spirituală, ale cărei articole de credinţă sunt ancorate în substanţa tuturor crezurilor creştine stabilite în Consiliile ţinute de-a lungul istoriei, baptiştii îşi aduc şi ei aportul la mântuirea copiilor lui Dumnezeu din România. Prezenţa lor, departe de a fi duşmănoasă sau ameninţătoare, trebuie privită ca o contribuţie sinceră şi frăţească la mântuirea multor români, ca un îndemn şi o încurajare spre o conformare mai fidelă la standardul şi spiritul Noului Testament.

(Bibliografie: Pentru cei ce vor să afle mai multe amănunte, recomandăm spre lectură: "Istoria baptiştilor din România", de Alexa Popovici, 2 vol, şi "A short History of Romanian Baptists", Cronicle, 5 (1942): 9-21. De asemenea, "A hundred Years of Baptist Life in Romania", Baptist Quarterly 33 (April 1990): pag. 265-274)

 

MESAJUL ŞI CREDINŢA BAPTISTĂ

Aprobată de Convenţia Baptistă de Sud (SUA) în 9 Mai 1963 şi revizuită în 9 Iunie 1998.

I. Scriptura

Sfânta Scriptură a fost scrisă de oameni, sub inspiraţie divină, şi este înregistrarea revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu către om. Este o vistierie desăvârşită de învăţătură divină. Autorul ei este Dumnezeu, scopul scrierii ei este salvarea oamenilor, iar conţinutul ei este adevărul absolut, neatins de nici un fel de eroare. Ea ne descopere principiile după care ne judecă Dumnezeu; şi, ca atare, este şi va rămâne până la sfârşitul lumii, adevăratul centru de unitate a Creştinilor şi un standard suprem de verificare al întregului comportament uman, al tuturor crezurilor şi opiniilor religioase. Modelul de interpretare a Bibliei este Isus Christos.

Exod 24:4; Deuteronom 4:1-2; 17:19; Iosua 8:34; Psalmi 19:7-10; 119:11, 89, 105, 140; Isaia 34:16; 40:8; Ieremia 15:16; 36; Matei 5:17-18; 22:29; Luca 21:33; 24:44-46; Ioan 5:39; 16:13-15; 17:17; Fapte 2:16 ff.; 17:11; Romani 15:4; 16:25-26; 2 Timotei 3:15-17; Evrei 1:1-2; 4:12; 1 Petru 1:25; 2 Petru 1:19-21

II. Dumnezeu

Există un singur şi numai un singur Dumnezeu viu şi adevărat. El este o fiinţă personală, inteligentă, de natură spirituală, Creatorul, Răscupărătorul, Susţinătorul şi Conducătorul Universului. Dumnezeu este infinit în sfinţenie şi desăvârşit în toate celelalte atribute ale Sale. Lui Îi datorăm cea mai mare dragoste, adorare şi supunere. Dumnezeul etern ni se revelează ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cu atribute personale distincte dar fără deosebire în natură, esenţă sau fiinţă.

A. Dumnezeu Tatăl.

Dumnezeu Tatăl domneşte cu providenţa Sa protectoare peste tot Universul, peste toate creaturile Sale şi peste şuvoiul curgerii istoriei umane, facând-o să împlinească scopurile harului Său. El este atotputernic, atotiubitor şi atotînţelept. Dumnezeu este un Tată adevărat pentru aceia care au devenit copii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Christos. Atitudinea Lui părintească este îndreptată spre toţi oamenii.

Geneza 1:1; 2:7; Exod 3:14; 6:2-3; 15:11 ff.; 20:1 ff.; Levitic 22:2; Deuteronom 6:4; 32:6; 1 Cronici 29:10; Psalmi 19:1-3; Isaaia 43:3, 15; 64:8; Ieremia 10:10; 17:13; Matei 6:9 ff.; 7:11; 23:9; 28:19; Marcu 1:9-11; Ioan 4:24; 5:26; 14:6-13; 17:1-8; Fapte 1:7; Romani 8:14-15; 1 Corinteni 8:6; Galateni 4:6; Efeseni 4:6; Coloseni 1:15; 1 Timotei 1:17; Evrei 11:6; 12:9; 1 Petru 1:17; 1 Ioan 5:7

B. Dumnezeu Fiul

Christos este eternul Fiu al lui Dumnezeu. Isus Christos s-a întrupat prin Duhul Sfânt şi prin naşterea din fecioara Maria. Isus a revelat şi a împlinit în mod desăvârşit voia lui Dumnezeu, luând asupra Lui Însuşi limitările şi prerogativele naturii umane, identificându-se complet cu omenirea, dar ramânând El Însuşi fără păcat. El S-a supus legii divine şi a cinstit-o, iar prin moartea Sa pe cruce a făcut posibilă răscumpărarea omului din pacat. A înviat din morţi în trup glorificat şi S-a arătat ucenicilor drept acelaşi care a fost cu ei şi înainte de răstignirea Sa. S-a înălţat la cer şi este acum înălţat la dreapta lui Dumnezeu, unde stă ca Mijlocitor, părtaş al naturii dumnezeieşti şi al naturii umane, şi ca Acela în persoana căruia se realizează împăcarea dintre Dumnezeu şi om. Se va întoarce în putere şi glorie să judece lumea şi să ducă la îndeplinire misiunea Sa răscumpărătoare. Locuieşte acum în toţi credincioşii ca Domnul lor cel viu şi întotdeauna prezent.

Geneza 18:1 ff.; Psalmi 2:7 ff.; 110:1 ff.; Isaia 7:14; 53; Matei 1:18-23; 3:17; 8:29; 11:27; 14:33; 16:16, 27; 17:5; 27; 28:1-6, 19; Marcu 1:1; 3:11; Luca 1:35; 4:41; 22:70; 24:46; Ioan 1:1-18, 29; 10:30,38; 11:25-27; 12:44-50; 14:7-11; 16:15-16, 28; 17:1-5, 21-22; 20:1-20, 28; Fapte 1:9; 2:22- 24; 7:55-56; 9:4-5, 20; Romani 1:3-4; 3:23-26; 5:6-21; 8:1-3, 34; 10:4; 1 Corinteni 1:30; 2:2; 8:6; 15:1-8, 24-28; 2 Corinteni 5:19- 21; Galateni 4:4-5; Efeseni 1:20; 3:11; 4:7-10; Filipeni 2:5-11; Coloseni 1:13-22; 2:9; 1 Tesalonicei 4:14-18; 1 Timotei 2:5-6; 3:16; Tit 2:13-14; Evrei 1:1-3; 4:14-15; 7:14-28; 9:12-15, 24-28; 12:2; l3:8; 1 Petru 2:21-25; 3:22; 1 Ioan 1:7-9; 3:2; 4:14-15; 5:9; 2 Ioan 7-9; Apocalipsa 1:13-16; 5:9-14; 12:10-11; 13:8; 19:16

C. Dumnezeu Duhul Sfânt

Duhul Sfânt este Duhul lui Dumnezeu. El a inspirat sfinţii din vechime să scrie Scipturile. Prin iluminare, El îi ajută pe oameni să priceapă adevărul. El Îl proslăveşte pe Christos. El dovedeşte lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. El îi cheamă pe oameni la Salvatorul lor şi realizează înnoirea lor prin naşterea din nou. El cultivă caracterul Creştinului, îi mângâie pe cei credincioşi şi le dă daruri spirituale pentru slujirea lui Dumnezeu, prin Biserica Lui. El îl pecetluieşte pe cel credincios pentru ziua răscumpărării finale. Prezenţa Lui în viaţa creştinului ne dă certitudinea că Dumnezeu îl va duce pe cel credincios la statura plinătăţii lui Christos. El învaţă şi împuterniceşte credinciosul şi biserica în lucrarea de închinare, evanghelizare şi slujire.

Geneza 1:2; Judecători 14:6; Iov 26:13; Psalmi 51:11; 139:7 ff.; Isaia 61:1-3; Ioel 2:28-32; Matei 1:18; 3:16; 4:1; 12:28-32; 28:19; Marcu 1:10, 12; Luca 1:35; 4:1, 18-19; 11:13; 12:12; 24:49; Ioan 4:24; 14:16-17, 26; 15:26; 16:7-14; Fapte 1:8; 2:1-4, 38; 4:3l; 5:3; 6:3; 7:55; 8:17, 39; 10:44; 13:2; 15:28; 16:6; 19:1-6; Romani 8:9-11, 14-16, 26-27; 1 Corinteni 2:10- 14; 3:16; 12:3-11; Galateni 4:6; Efeseni 1:13-14; 4:30; 5:18; 1 Tesalonicei 5:19; 1 Timotei 3:16; 4:1; 2 Timotei 1:14; 3:16; Evrei 9:8, 14; 2 Petru 1:21; 1 Ioan 4:13; 5:6-7; Apocalipsa 1:10; 22:17

III. Omul

Omul a fost creat printr-un act special, de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Sa şi este coroana creaţiunii Lui. La început, omul a fost făcut şi înzestrat de Creatorul Său cu libertatea de a alege. Prin alegerea lui libera, omul a păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi a adus păcatul în rasa umană. Fiind ispitit de Satana, omul a călcat porunca lui Dumnezeu şi a căzut din starea lui de inocenţă iniţială, ceea ce face ca urmaşii lui să moştenească o natură şi un mediu înconjurător înclinate spre păcat şi, din momentul când sunt capabili de acţiuni morale, devin călcători ai poruncilor divine şi sunt sub osândă. Numai harul lui Dumnezeu îl poate readuce pe om în sfânta părtăşie cu El şi-l poate ajuta să-şi îndeplineasca scopul pentru care l-a creat Dumnezeu. Sanctitatea personalităţii umane este evidentă, din faptul că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemanarea Sa şi din faptul că Christos a murit pentru om; ca atare, fiecare om are în sine demnitate şi merită respect şi dragoste creştină.

Geneza 1:26-30; 2:5, 7, 18-22; 3; 9:6; Psalmi 1; 8:3-6; 32:1-5; 51:5; Isaia 6:5; Ieremia 17:5; Matei 16:26; Fapte 17:26- 31; Romani 1:19-32; 3:10-18, 23; 5:6, 12, 19; 6:6; 7:14-25; 8:14-18, 29; 1 Corinteni 1:21-31; 15:19, 21-22; Efeseni 2:1-22; Coloseni 1:21-22; 3:9-11

IV. Mântuirea

Mântuirea implică răscumpărarea deplină a omului şi este oferită fără plată tuturor acelora care-L acceptă pe Isus Christos ca Domn şi Mântuitor, pe Cel care a obţinut, prin sângele Lui, răscupararea celui credincios. În sensul ei deplin, mântuirea include naşterea din nou, sfinţirea şi glorificarea.

A. Regenerarea, sau naşterea din nou, este o lucrare a harului lui Dumnezeu, prin care credincioşii devin creaturi noi, în Isus Christos. Ea este o schimbare a inimii, produsă de Duhul Sfânt prin convingerea de păcat, la care cel credincios răspunde prin pocăinţă faţă de Dumnezeu şi prin credinţa în Domnul Isus Christos. Pocăinţa şi credinţa sunt nedespărţite ca experienţe ale harului. Pocăinţa este întoarcerea sinceră de la păcat spre Dumnezeu. Credinţa este primirea lui Isus Christos ca Domn şi Mântuitor şi predarea întregii personalităţi înaintea Lui. Justificarea este harul achitării depline a credinciosului, bazată pe imputarea neprihănirii lui Christos asupra tuturor păcătoşilor care se pocăiesc şi cred în Christos. Justificarea îl plaseaza pe cel credincios într-o relaţie de pace şi de bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu.

B. Sfinţenia este experienţa prin care, începând cu momentul naşterii din nou, credinciosul este pus deoparte pentru scopurile lui Dumnezeu şi creşte spre perfecţiune morală şi spirituală, prin prezenţa şi puterea Duhului Sfânt, care locuieşte în el. Creşterea în har trebuie să continue pe toată durata vieţii celui născut din nou.

C. Glorifcarea este punctul culminant al mântuirii, starea finală, binecuvântată şi permanentă a celui răscumpărat.

Geneza 3:15; Exod 3:14-17; 6:2-8; Matei 1:21; 4:17; 16:21-26; 27:22-28:6; Luca 1:68-69; 2:28-32; Ioan 1:11-14, 29; 3:3-21, 36; 5:24; 10:9, 28-29; 15:1-16; 17:17; Fapte 2:21; 4:12; 15:11; 16:30-31; 17:30-31; 20:32; Romani 1:16-18; 2:4; 3:23-25; 4:3 ff.; 5:8-10; 6:1-23; 8:1-18, 29-39; 10:9-10, 13; 13:11-14; 1 Corinteni 1:18, 30; 6:19-20; 15:10; 2 Corinteni 5:17- 20; Galateni 2:20; 3:13; 5:22-25; 6:15; Efeseni 1:7; 2:8-22; 4:11-16; Filipeni 2:12-13; Coloseni 1:9-22; 3:1 ff.; 1 Tesaloniceni 5:23-24; 2 Timotei 1:12; Tit 2:11-14; Evrei 2:1-3; 5:8-9; 9:24-28; 11:1 - 12:8, 14; Iacov 2:14-26; 1 Petru 1:2-23; 1 Ioan 1:6 to 2:11; Apocalipsa 3:20; 21:1 to 22:5.

V. Păstrarea sfinţilor în har

Alegerea este scopul măreţ al lui Dumnezeu, în conformitate cu care El înnoieşte, sfinţeşte şi duce păcătoşii în glorie. Este în plină concordanţă cu voinţa liberă a omului şi cuprinde tot ceea ce este necesar pentru viaţă. Este prezentarea glorioasă a bunătăţii suverane a lui Dumenzeu şi este înţelepciune infinită, sfântă şi neschimbată. Exclude mândria şi promovează smerenia.

Toţi adevăraţii credincioşi rabdă până la sfârşit. Cei pe care Dumnezeu i-a primit în Christos şi care au fost sfinţiţi prin Duhul Sfânt nu vor cădea niciodată din starea de har, ci vor stărui până la capăt. E posibil ca şi credincioşii să cadă în păcat, datorită neglijenţei şi ispitelor, întristând Duhul Sfânt, şubrezind harul şi mângiierea lor, aducând ruşine cauzei lui Christos şi disciplina asupra lor înşişi, dar ei pot fi ridicaţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, spre mântuire.

Geneza 12:1-3; Ex. 19:5-8; 1 Samuel 8:4-7, 19-22; Isaia 5:1-7; Ier. 31:31 ff.; Matei 16:18-19; 21:28-45; 24:22, 31; 25:34; Luca 1:68-79; 2:29-32; 19:41-44; 24:44-48; Ioan 1:12-14; 3:16; 5:24; 6:44-45, 65; 10:27-29; 15:16; 17:6, 12, 17-18; Fapte 20:32; Romani 5:9-10; 8:28-39; 10:12-15; 11:5-7. 26-36; 1 Corinteni 1:1-2; 15:24-28; Efeseni 1:4-23; 2:1-10; 3:1-11; Coloseni 1:12-14; 2 Tesaloniceni 2:13-14; 2 Timotei 1:12; 2:10, 19; Evrei 11:39 - 12:2; 1 Petru 1:2-5, 13; 2:4-10; 1 Ioan 1:7-9; 2:19; 3:2

VI. Biserica

O biserică nou-testamentală a Domnului Isus Christos este un grup local de credincioşi botezaţi, care sunt asociaţi prin legământ, în credinţa şi partaşia evangheliei, care practică cele două simboluri ale lui Christos (cina şi botezul), care sunt dedicaţi învăţăturii Sale, care folosesc darurile, drepturile şi privilegiile investite în ei de Cuvântul Său şi care caută să răspândească evanghelia până la marginile pământului. Această biserică locală este o grupare autonomă, care acţionează în proces democratic, sub Conducerea lui Isus Christos. Într-o astfel de adunare, membrii sunt egali în drepturi şi în responsabilităţi. Singurele poziţii distincte, recomandate de Scriptură, sunt pastorii şi diaconii.

Noul Testament vorbeşte depre Biserică, de asemenea, ca şi trup al lui Christos, care-i include pe toţi răscumpăraţii, din toate timpurile.

Matei 16:15-19; 18:15-20; Fapte 2:41-42, 47; 5:11-14; 6:3-6; 13:1-3; 14:23, 27; 15:1-30; 16:5; 20:28; Romani 1:7; 1 Corinteni 1:2; 3:16; 5:4-5; 7:17; 9:13-14; 12; Efeseni 1:22-23; 2:19-22; 3:8-11, 21; 5:22-32; Filipeni 1:1; Coloseni 1:18; 1 Timotei 3:1-15; 4:14; 1 Petru 5:1-4; Apocalipsa 2-3; 21:2-3

VII. Botezul şi Cina Domnului

Botezul creştin este cufundarea celui credincios în apă în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. El este un act al ascultării, simbolizând credinţa într-un Mântuitor crucificat, îngropat şi înviat, moartea credinciosului faţă de păcat, îngroparea firii vechi şi învierea la o viaţă nouă în Isus Christos. Botezul este o mărturie despre credinţa în învierea finală a celor morţi. Fiind o practică bisericească, botezul este o condiţie obligatorie pentru a intra în dreptul de membru al bisericii şi pentru participarea la Cina Domnului.

Cina Domnului este un act simbolic de ascultare, prin care membrii bisericii, prin împărtăşirea cu pâinea si rodul viţei, comemorează moartea Răscumpărătorului lor şi aniticipează cea de a doua Lui venire.

Matei 3:13-17; 26:26-30; 28:19-20; Marcu 1:9-11; 14:22-26; Luca 3:21-22; 22:19-20; Ioan 3:23; Fapte 2:41-42; 8:35-39; 16:30-33; Fapte 20:7; Romani 6:3-5; 1 Corinteni 10:16, 21; 11:23-29; Coloseni 2:12

VIII. Ziua Domnului

Prima zi din săptămână este Ziua Domnului. Ea este o instituire creştină, care trebuie respectată în mod regulat. Ea comemorează învierea lui Christos dintre cei morţi şi trebuie pusă deoparte pentru devoţiune spirituală şi închinare, atât în public, cât şi în particular, prin abţinerea de la distracţiile lumeşti, prin odihnă de la activităţile muncii cotidiene, singura excepţie fiind munca strict necesară şi faptele milei.

Exod 20:8-11; Matei 12:1-12; 28:1 ff.; Marcu 2:27-28; 16:1-7; Luca 24:1-3, 33-36; Ioan 4:21-24; 20:1, 19-28; Fapte 20:7; 1 Corinteni 16:1-2; Coloseni 2:16; 3:16; Apocalipsa 1:10

IX. Împărăţia lui Dumnezeu

Împărăţia lui Dumnezeu include două aspecte: în general, suveranitatea Lui peste tot universul şi în particular, suveranitatea Lui peste toţi cei care, de bună voie, Îl recunosc pe El ca şi Împărat al lor. În sens restrâns, Împărăţia este teritoriul spiritual al mântuirii, în care oamenii intră prin încredere şi devotament copilăresc faţă de Isus Christos. Creştinii trebuie să se roage şi să lucreze, pentru ca să vină Împărăţia şi să se facă voia lui Dumnezeu pe tot pamântul. În forma ei plenară, Împărăţia va fi instaurată la sfârşitul veacului, la revenirea lui Isus Christos.

Geneza 1:1; Isaia 9:6-7; Ieremia 23:5-6; Matei 3:2; 4:8-10, 23; 12:25-28; 13:1-52; 25:31-46; 26:29; Marcu 1:14-15; 9:1; Luca 4:43; 8:1; 9:2; 12:31-32; 17:20-21; 23:42; Ioan 3:3; 18:36; Fapte 1:6-7; 17:22-31; Romani 5:17; 8:19; 1 Corinteni 15:24-28; Coloseni 1:13; Evrei 11:10, 16; 12:28; 1 Petru 2:4-10; 4:13; Apocalipsa 1:6, 9; 5:10; 11:15; 21-22

X. Vremurile din urmă

Dumnezeu, la timpul hotărât de El şi pe căile hotărâte de El, va aduce în curând sfârşitul lumii. Conform promisiunilor Lui, Isus Christos va reveni personal, vizibil şi în glorie pe pamânt; morţii vor învia; şi Christos va judeca toţi oamenii după dreptate. Cei păcătoşi vor fi aruncaţi în Iad, locul de pedeapsă veşnică. Neprihăniţii înviaţi în trupuri de slava vor fi răsplătiţi şi vor locui pe vecie în Cer cu Domnul.

Isaia 2:4; 11:9; Matei 16:27; 18:8-9; 19:28; 24:27, 30, 36, 44; 25:31-46; 26:64; Marcu 8:38; 9:43-48; Luca 12:40, 48; 16:19-26; 17:22-37; 21:27-28; Ioan 14:1-3; Fapte 1:11; 17:31; Romani 14:10; 1 Corinteni 4:5; 15:24-28, 35-58; 2 Corinteni 5:10; Filipeni 3:20-21; Coloseni 1:5; 3:4; 1 Tesaloniceni 4:14-18; 5:1 ff.; 2 Tesaloniceni 1:7 ff.; 2; 1 Timotei 6:14; 2 Timotei 4:1, 8; Tit 2:13; Evrei 9:27-28; Iacov 5:8; 2 Petru 3:7 ff.; 1 Ioan 2:28; 3:2; Iuda 14; Apocalipsa 1:18; 3:11; 20:1 to 22:13

XI. Evanghelism şi Misiune

Este datoria şi privilegiul fiecărui urmaş al lui Christos şi a fiecărei biserici a lui Isus Christos de a merge să facă ucenici din toate neamurile. Renaşterea spirituală prin Duhul Sfânt înseamnă şi dobândirea dragostei pentru alţii. Efortul misionar colectiv este deci rezultatul manifestării naşterii din nou şi este poruncit în repetate rânduri în învăţăturile lui Christos. Este de datoria fiecărui copil al lui Dumenzeu să stăruiască continuu în ciştigarea celor pierduţi, pentru Christos, atât prin efort personal, cât şi prin orice alte metode în armonie cu Evanghelia lui Christos.

Geneza 12:1-3; Exod 19:5-6; Isaia 6:1-8; Matei 9:37-38; 10:5-15; 13:18-30, 37-43; 16:19; 22:9-10; 24:14; 28:18-20; Luca 10:1-18; 24:46-53; Ioan 14:11-12; 15:7-8, 16; 17:15; 20:21; Fapte 1:8; 2; 8:26-40; 10:42-48; 13:2-3; Romani 10:13-15; Efeseni 3:1-11; 1 Tesaloniceni 1:8; 2 Timotei 4:5; Evrei 2:1-3; 11:39-12:2; 1 Petru 2:4-10; Apocalipsa 22:17

XII. Şcolarizarea

Scopul şcolarizării în Împărăţia lui Christos este asociat cu activităţile misionare şi de caritate şi este finanţat prin suportul liber consimţit al bisericilor. Un sistem şcolar creştin adecvat este necesar în împlinirea programului de maturizare spirituală pentru poporul lui Christos.

În educaţia creştină ar trebui să existe un echilibru sănătos între libertatea academică şi responsabilitatea academică. În orice relaţie ordonată a vieţii umane, libertatea este totdeauna limitată, niciodată absolută. Libertatea unui profesor care activeaza în şcolile, colegiile şi seminariile creştine este limitată de supunerea faţă de suveranitatea lui Isus Christos, de caracterul autoritar al Scripturii şi de scopul distinct pentru care există şcolile creştine.

Deuteronom 4:1, 5, 9, 14; 6:1-10; 31:12-13; Neemia 8:1-8; Iov 28:28; Psalmi 19:7 ff.; 119:11; Proverbe 3:13 ff.; 4:1-10; 8:1-7, 11; 15:14; Eclesiastul 7:19; Matei 5:2; 7:24 ff.; 28:19-20; Luca 2:40; 1 Corinteni 1:18-31; Efeseni 4:11-16; Filipeni 4:8; Coloseni 2:3, 8-9; 1 Timotei 1:3-7; 2 Timotei 2:15; 3:14-17; Evrei 5:12 to 6:3; Iacov 1:5; 3:17

XIII. Dărnicia

Dumnezeu este sursa tuturor binecuvântărilor temporare şi spirituale; tot ce avem şi tot ce suntem Îi datorăm Lui. În administrarea posesiunilor lor, creştinii au o îndatorire de ordin spiritual, o chemare sfântă prevăzută în Evanghelie şi o preocupare dictată de natura slujirii lor în lume. Ei sunt deci sub obligaţia de a-L servi pe Dumnezeu cu timpul lor, cu talentele lor şi cu tot ce au din punct de vedere material. Creştinii trebuie să recunoască faptul că toate acestea le sunt încredinţate pentru a fi folosite spre gloria lui Dumnezeu şi spre ajutorarea altora. În conformitate cu Scripturile, creştinii trebuie să dăruiască din ceea ce au, cu bucurie, n mod regulat, sistematic, proporţional cu venitul lor şi de bună voie, pentru înaintarea cauzei Răscupărătorului pe pământ.

Geneza 14:20; Levitic 27:30-32; Deuteronom 8:18; Maleahi 3:8-12; Matei 6:1-4, 19-21; 19:21; 23:23; 25:14-29; Luca 12:16-21,42; 16:1- 13; Fapte 2:44-47; 5:1-11; 17:24-25; 20:35; Romani 6:6-22; 12:1-2; 1 Corinteni 4:1-2; 6:19-20; 12; 16:1-4; 2 Corinteni 8-9; 12:15; Filipeni 4:10-19; 1 Petru 1:18-19

XIV. Cooperarea

În măsura în care realitatea o cere, poporul lui Christos trebuie să se organizeze în asociaţii şi convenţii pentru cooperare la cel mai înalt nivel în atingerea scopului măreţ al Împărăţiei lui Dumnezeu. Astfel de organizaţii nu au însa nici o autoritate unele asupra altora sau asupra bisericilor locale. Ele au un caracter voluntar şi cu scop consultativ şi sunt destinate să stimuleze, să combine şi să direcţioneze în cel mai efectiv mod energiile poporului creştin. Membrii bisericilor nou testamentale trebuie să coopereze unii cu alţii pentru înaintarea lucrărilor misionare, de educaţie şi de binefacere care duc la extinderea Împărăţiei lui Christos. În sens nou testamental, unitatea creştină este definită drept o armonizare spirituală şi o cooperare voluntară a diferitelor grupe din poporul creştin care urmăresc împlinirea unor scopuri comune. Cooperarea este de dorit şi justificată chiar şi între diferite denominaţii creştine, atunci când scopul urmărit este el însuşi justificat şi când această cooperare nu implică o încălcare a conştiinţei sau un compromis al loialităţii faţă de Christos şi faţă de Cuvântul Său, aşa cum este el revelat în Noul Testament.

Exod 17:12; 18:17 ff.; Judecători 7:21; Ezra 1:3-4; 2:68-69; 5:14-15; Neemia 4; 8:1-5; Matei 10:5-15; 20:1-16; 22:1-10; 28:19-20; Marcu 2:3; Luca 10:1 ff. Fapte 1:13-14; 2:1 ff.; 4:31-37; 13:2-3; 15:1-35; 1 Corinteni 1:10-17; 3:5-15; 12; 2 Corinteni 8-9; Galateni 1:6-10; Efeseni 4:1-16; Filipeni 1:15-18

XV. Creştinul şi Ordinea Socială

Fiecare creştin este obligat să caute să instaureze autoritatea supremă a voii lui Christos, atât în viaţa personală, cât şi în viaţa socială. Mijloacele şi metodele folosite pentru îmbunătăţirea societăţii şi pentru instaurarea bunelor moravuri între oameni pot fi de un ajutor real şi permanent numai când sunt înrădăcinate în renaşterea individului prin harul acordat de Dumnezeu în Isus Christos. Creştinul trebuie să confrunte, în Duhul lui Christos, orice formă de lăcomie, egoism sau viciu. El trebuie să lucreze ca să aibă ce să dea orfanilor, nevoiaşilor, bătrânilor, săracilor şi celor bolnavi. Fiecare creştin trebuie să caute să aducă economia, guvernul şi societatea ca un tot unitar sub balanţa principiilor dreptăţii, adevărului şi dragostei frăţeşti. Pentru promovarea acestor scopuri, creştinii trebuie să fie gata să colaboreze cu toţi oamenii de bine, sprijinind orice cauză bună, fiind întotdeauna gata să acţioneze în spiritul dragostei, dar fără a compromite loialitatea pentru Christos şi pentru adevărul Său.

Exod 20:3-17; Levitic 6:2-5; Deuteronom 10:12; 27:17; Psalmi 101:5; Mica 6:8; Zaharia 8:16; Matei 5:13-16, 43-48; 22:36-40; 25:35; Marcu 1:29-34; 2:3 ff.; 10:21; Luca 4:18-21; 10:27-37; 20:25; Ioan 15:12; 17:15; Romani 12-14; 1 Corinteni 5:9-10; 6:1-7; 7:20- 24; 10:23-11:1; Galateni 3:26-28; Efeseni 6:5-9; Coloseni 3:12-17; 1 Tesaloniceni 3:12; Filimon; Iacov 1:27; 2:8

XVI. Pacea şi Războiul

Este de datoria creştinilor să caute pacea cu toţi oamenii, pe principiile dreptăţii. În conformitate cu spiritul şi învăţătura lui Christos, ei trebuie să facă tot ce atârnă de ei ca să pună capăt războiului.

Adevaratul remediu pentru duhul războinic este Evanghelia Domnului nostru. Cea mai imperioasă nevoie a lumii este aceea de a accepta învăţătura Lui în toate problemele dintre oameni şi naţiuni, şi aceea de a aplica practic Legea Lui bazată pe iubire.

Isaia 2:4; Matei 5:9, 38-48; 6:33; 26:52; Luca 22:36, 38; Romani 12:18-19; 13:1-7; 14:19; Evrei 12:14; Iacov 4:1-2

XVII. Libertatea religioasă

Dumnezeu singur este Stăpânul conştiinţei, iar El o vrea eliberată de robia oricăror învăţături şi porunci omeneşti care sunt împotriva Cuvântului Său şi nu-L reprezintă. Biserica şi Statul trebuie să fie separate. Statul datorează fiecărei biserici protecţie şi garantarea deplinei libertăţi de a persevera în împlinirea scopurilor ei spirituale. În garantarea libertăţii religioase, Statul nu trebuie să favorizeze diferenţiat nici un fel de grup eclesiastic sau denominaţional. Pentru că stapânirile civile sunt rânduite de Dumnezeu, este de datoria creştinilor să le fie supuse în toate lucrurile care nu sunt contrare cu voinţa Lui revelată. Biserica n-are voie să recurgă la ajutor din partea Statului pentru împlinirea lucrării ei. Evanghelia lui Christos prevede ca împlinirea scopurilor ei să fie făcută exclusiv prin resurse aflate în perimetrul strict al Bisericii. Statul nu are dreptul să penalizeze pe cineva pentru opiniile sale religioase, orice formă ar lua acestea. Statul nu are dreptul să impună taxe pentru suportul oricărei forme de religie. Idealul creştin este "O biserică liberă, într-un stat liber", iar aceasta implică dreptul tuturor oamenilor de a avea acces liber şi nestânjenit la Dumnezeu, precum şi dreptul de a formula şi de a propaga opinii în sfera religioasă, fără nici un amestec din partea puterii civile.

Geneza 1:27; 2:7; Matei 6:6-7, 24; 16:26; 22:21; Ioan 8:36; Fapte 4:19-20; Romani 6:1-2; 13:1-7; Galateni 5:1, 13; Filipeni 3:20; 1 Timotei 2:1-2; Iacov 4:12; 1 Petru 2:12-17; 3:11-17; 4:12-19

XVIII. Familia

Dumnezeu a orânduit familia ca şi instituţia de temelie a societăţii. Ea este compusă din persoane înrudite unele cu altele prin căsătorie, sânge sau adopţiune. Căsătoria este legământul stabilit între un bărbat şi o femeie care se leagă să rămână împreună pe toată durata vieţii. Căsătoria este un dar unic prin care Dumenzeu realizează câteva scopuri: ilustrează unirea dintre Christos şi Biserica Sa, pune la dispoziţia barbatului căsătorit şi a femeii căsătorite un cadru pentru relaţiile de intimitate, în care aceştia îşi împlinesc trăirile sexuale în conformitate cu standardele biblice şi perpetuează rasa umană.

Bărbatul şi nevasta au o valoare egală înaintea lui Dumenzeu, fiind creaţi amândoi după chipul şi asemănarea Lui. Relaţiile de căsătorie ilustrează felul în care se poartă Dumnezeu cu poporul Său. Bărbatul trebuie să-şi iubească nevasta, dupa cum şi Christos Şi-a iubit Biserica. Dumnezeu i-a dat bărbatului responsabilitatea să hrănească, să păzească şi să conducă familia lui. Nevasta trebuie să se supună de bună voie autorităţii bărbatului, care o slujeste din dragoste, dupa cum şi Biserica este supusă de bună voie lui Christos, Capul ei. Creată ca şi barbatul, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nevasta este agală cu el înaintea lui Dumnezeu şi a primit din partea lui Dumnezeu resposabilitatea de a-şi respecta bărbatul, de a-l sluji ca un ajutor potrivit în administrarea casei şi în formarea noii generaţii.

Copiii, din momentul concepţiei, sunt o binecuvântare şi o moştenire de la Domnul. Părinţii trebuie să arate copiilor, prin viaţa lor, modelul lui Dumnezeu pentru viaţa de căsnicie. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copiii lor valori morale şi spirituale şi să-i determine, prin exemplul personal consistent şi prin disciplina dragostei, să ia decizii bazate pe adevărul biblic. Copiii trebuie să-şi cinstească părinţii şi să le fie supuşi.

Geneza 1:26-28; 2:18-25; 3:1-20; Exod 20:12; Deuteronom 6:4-9; Iosua 24:15; 1 Samuel 1:26-28; Psalmi 78:1-8; 127; 128; 139:13-16; Proverbe 1:8; 5:15-20; 6:20-22; 12:4; 13:24; 14:1; 17:6; 18:22; 22:6,15; 23:13-14; 24:3; 29:15,17; 31:10-31; Ecl. 4:9-12; 9:9; Maleahi 2:14-16; Matei 5:31-32; 18:2-5; 19:3-9; Marcu 10:6-12; Romani 1:18-32; 1 Corinteni 7:1-16; Efeseni 5:21-33; 6:1-4; Coloseni 3:18-21; 1 Timotei 5:14; 2 Timotei 1:3-5; Tit 2:3-5; Evrei 13:4; 1 Petru 3:1-7.

 

MIŞCAREA ANABAPTISTĂ

1. ASPECTE METODICE

1.1. Definirea, încadrarea şi delimitarea subiectului.

Sub aspectul cercetării istorice, subiectul se defineşte atât ca subiect de istorie a creştinismului în cadrul istoriei religiilor, care aparţine ştiintei seculare, folosind metode obiective, cât şi ca subiect de istorie a Bisericii, ca ramură a Teologiei, folosind metoda de cercetare teologică din perspectivă evanghelică.

Subiectul se defineşte drept studiu al unei mişcări creştine constituite în timpul Reformei din sec. al XVI-lea, mişcare care are continuitate până în prezent. Din acest punct de vedere, se corelează cu o altă ramură a Teologiei istorice, şi anume istoria gândirii creştine sau istoria doctrinelor creştine.

Prin problemele de teologie sistematică pe care le pune istoria doctrinelor, subiectul se corelează şi cu teologia sistematică, mai ales cu dogmatica şi cu teologia polemică. Prin problemele de teologie practică, subiectul cercetat se leagă de ramuri ca teologia evanghelizării sau misionarism, teologia pastorală, liturgică etc...

Din punctul de vedere al istoriei seculare, subiectul pune probleme ce depăşesc istoria bisericească, raportându-se la istoria culturii şi civilizaţiei, societate, economie, stat, corelate, bineînţeles, cu problema fundamentală a relaţiei dintre Biserică, stat şi naţiune.

1.2. Importanţa problemei cercetate care justifică abordarea ei în această lucrare

Lucrarea anabaptistă aparţine Reformei radicale, care la început a fost prezentată ca extremistă, iar în prezent este reconsiderată de teologii protestanţi, mai ales cei evanghelici, fiindcă, prin tendinţa ei anabaptistă, este precursoarea tuturor bisericilor evanghelice care practică botezul la vârsta adultă. Prin tendinta radicală de trăire integrală a creştinismului, precede fundamentalismul neoprotestant, iar prin tendinţa entuziastă, precede mişcarea penticostală.

Anabaptistii au separat radical Biserica de Stat, prefigurând un aspect care va fi reluat în America de Nord de baptişti şi care se va impune în statele seculare după Revoluţia franceză din 1789. Din alt punct de vedere, participarea parţiala a mişcării anabaptiste la mişcarea hiliastă (milenistă), care a încercat să instaureze o societate bazată pe creştinismul comunitar, a prefigurat socialismul secular din sec. XVIII- XIV, de la Saint Simon la Marx, care nu au făcut decât să "teoretizeze" o împărăţie de 1 000 de ani fără Dumnezeu.

Eşecul de a instaura o societate milenistă pe scară largă a condus la apariţia comunităţilor anabaptiste închise. În prezent, aceste comunităţi tind să se deschidă şi contribuie, prin scrieri şi activităţi practice, la dezvoltarea concepţiei după care Biserica preia de la statul secular sfere întinse de activitate.

Învăţământul, asistenţa socială, asigurările şi multe alte domenii care privesc viaţa socială a membrilor sunt preocupări importante pentru Biserică. În felul acesta este limitată activitatea statului, reducându-se riscul apariţiei tensiunilor social-politice. Importanţa mişcării anabaptiste, ca subiect de cercetare, reiese şi din faptul că a influenţat istoria creştinismului din ţara noastră, unde tendinţa anabaptistă spre unitarism este şi mai clară, prin faptul că promotorul unitarismului în Transilvania, David Francisc, a fost şi promotorul anabaptiştilor.

Tendinţa actuală de apropiere a mişcării anabaptiste de cea evanghelică justifică un studiu pozitiv al acestor reprezentanţi ai Reformei radicale.

1.3. Obiectivele cercetării.

Originea, apariţia şi dezvoltarea mişcării anabaptiste evanghelice în Elveţia, Imperiul Romano-German, Olanda, Transilvania, continuarea mişcării anabaptiste până în prezent şi tendinţele ei actuale.

2. DE LA PRECURSORII REFORMEI (PREREFORMATORI) LA MAREA REFORMĂ PROTESTANTĂ

2.1. Viaţa spirituală în Evul Mediu

2.1.1. Decadenţa creştinismului

Biserica Creştină, din perioada apostolilor şi până la Reformă, a fost mai întâi biruitoare, în ciuda persecuţiilor, dar apoi, începand cu sec. al IV-lea, a cunoscut o perioadă de decadenţă şi declin, care s-a accentuat cu trecerea timpului.

Una din devierile timpurii de la învăţăturile Noului Testament a fost supoziţia că actele de cult conţin puteri magice şi sunt mijloace prin care se obţine mântuirea.

Botezul, în decursul timpului, a ajuns să fie văzut ca un instrument de regenerare iar participarea la împărtăşanie ca un mijloc de obţinere a iertării pacatelor savârşite după botez.

În decursul câtorva secole, alte grave erori şi practici nescripturale şi-au găsit drumul în biserică. Odată cu acceptarea religiei creştine de către Constantin, împăratul Imperiului Roman, persecuţiile au încetat. Atunci a început creşterea exterioară şi expansiunea bisericii.

Constantin şi fiii lui care i-au succedat la domnie au acordat privilegii Bisericii, iar mai târziu, creştinismul a devenit religie de stat. Teodosiu I, în anul 380 a dat un edict în care declara creştinismul religie de stat. Biserica s-a unit cu statul şi mai tarziu populaţia a fost silită să devină creştină.

Toate condiţiile preliminare de a putea fi primit ca membru în biserică au fost abandonate, cu excepţia botezului, care a fost făcut obligatoriu. Deoarece, în teorie, acest act de cult trebuia să fie un instrument de regenerare, membrii bisericii erau consideraţi persoane regenerate. A fost introdus botezul copiilor mici, ceea ce înseamna că biserica nu mai putea fi un trup de credincioşi. Disciplinarea biblica nu mai putea fi aplicată în biserică.

Consecinţa acestui declin în credinţă şi practică a dus la pierderea standardului de viaţă şi practică lăsat de apostoli.

Ideea de preoţie, luată în mod literal, a înlocuit preoţia spirituală a tuturor credincioşilor. Preoţii acestor biserici erau consideraţi ca mediatori între Dumnezeu şi om. Acum, o preoţie luată în sens literal, avea nevoie de un altar, sacrificii, de asemenea luate în sens literal. Acest lucru s-a realizat prin ceremonia liturghiei, cu supoziţia că pâinea sau azima, în serviciul de împărtăşanie, este schimbată în trupul Domnului Isus şi că El trebuie, în mod literar, oferit din nou şi din nou, ca ispăşire pentru păcat.

Rugăciunea către Maria şi sfinţi era considerată necesară. În limbajul Scripturii, sfinţii sunt cei credincioşi. În viziunea bisericii, numai cei ce se canonizau şi erau despărţiţi de viaţa lumească erau consideraţi sfinţi.

În timp, imagini despre Isus şi sfinţi au început să fie obiecte de închinare şi adoraţie. Biserica de Apus şi cea de Răsărit aveau practici diferite în ceea ce priveşte obiectele de închinare (picturi, statui de piatră, lemn).

Printre semnele clare ale îndepărtării de învăţăturile Noului Testament au fost doctrinele cu privire la purgatoriu, indulgenţe, folosirea apei şi uleiului sfânt, superstiţiile legate de relicve şi alte practici.

Dupa secolul al 12-lea credinciosului nu i se dădea şi vinul, ci numai pâinea, considerându-se că fiecare element conţinea şi trupul şi sângele lui Hristos.

Muzica a devenit complicată şi colorată, ca un acompaniament potrivit pentru misterele sacre ale liturghiei.

Între anii 1309-1439 Biserica Romană a ajuns cât se poate de jos în ochii laicilor. Organizarea ierarhică cu cererea ei de celibat a dus la un declin în morala clericilor. Mulţi preoţi aveau concubine sau se angajau în aventuri nepermise cu membre din bisericile lor.

Papalitatea şi-a pierdut prestigiul, datorită evenimentelor legate de "Captivitatea Babiloniană" şi "Marea Schismă". Impozitele papale şi numeroase alte taxe au devenit o povară pentru populaţie. În anumite tări (Franţa, Anglia) statul naţional a devenit suficient de puternic pentru a-l sfida pe papă şi a încerca să supună Biserica intereselor naţionale. Toate acestea cereau reforma internă a papalităţii în perioada evului mediu târziu.

2.1.2. O epocă a neliniştii

Cele două secole care preced reforma s-au dovedit în mod remarcabil vitale în fata unei provocări şi schimbări fără precedent. Cu cât se înmulţeau abuzurile în biserică, cu atât se auzeau mai multe strigăte pentru reformă. Noi forme de pietate laică, mici tratate devoţionale, interes renăscut pentru relicve, pelerinaje şi sfinţi, mişcările religioase - toate mărturisesc o spiritualitate cu rădăcini adânci. Se poate observa o creştere constantă în intensitate şi profunzime a sentimentului religios până la perioada Reformei.

Acest lucru nu înseamnă negarea realităţii că Evul Mediu Tarziu a trecut şi prin perioade de transformări politice, sociale, economice şi religioase.

Poetul Eustache Deschamps spunea "Acum lumea e laşă, decăzută şi slabă, bătrână, invidioasă şi bâlbâită. Nu văd decât bărbaţi şi femei nebune. Se apropie sfârşitul, într-adevăr... toate merg prost", exprimând starea generală de melancolie.

De fapt, această stare de indispoziţie, sentimentul că vremurile au scăpat de sub control, combinată cu aşteptările religioase tot mai mari, a produs o epocă de extraordinară nelinişte.

În cartea sa, The Courage To Be, Paul Tillich schiţează istoria civilizaţiei vestice în termenii a trei tipuri recurente de nelinişte, de frică.

Sfârşitul antichităţii clasice a fost marcat de o nelinişte ontologică, de o preocupare intensă pentru soarta şi moartea omului. Către sfârşitul Evului Mediu, a predominat o nelinişte caracterizată de un sentiment de vinovăţie şi frică de condamnare. Aceasta, în schimb, a lăsat loc, către sfârşitul epocii moderne, unei nelinişti spirituale, unui sentiment de deşertăciune şi lipsă de sens. Moartea, sentimentul vinovăţiei şi al lipsei de sens răsună ca o notă disonantă în literatura, arta şi teologia acestei perioade.

Aceste trei teme se conturează în zbaterea lui Luther şi în încercarea lui de a găsi un Dumnezeu plin de har. Prins în mijlocul unei furtuni cu tunete şi trăsnete, şi temându-se că i se apropie sfârşitul, Luther a jurat că va deveni călugar. O dată ajuns la mănăstire, a fost cuprins de un copleşitor sentiment de vinovăţie. Deşi zbaterea lui Luther a fost doar a sa, ea rezuma speranţele, neliniştile vremii sale. El a fost, am putea spune, exact ca toţi ceilalţi,dar într-o măsura puţin mai mare. Asfel teologia reformatorilor a fost un răspuns specific la neliniştea aparte a vremii lor.

În Evul Mediu Târziu, Europa a fost invadată de o preocupare morbidă pentru suferinţă şi moarte. La baza acestei experienţe neplăcute stau două fenomene înrudite: foametea şi ciuma. Criza agrară a fost deosebit de puternică la începutul sec. al XIV-lea; acesteia i s-a adăugat ciuma bubonica sau Moartea Neagra, care a ajuns la apogeu în Anglia în jurul anului 1349 şi care a cauzat moartea a cel puţin o treime din populaţia Europei.

Viziunea morţii s-a manifestat atât în predici şi xilogravuri, cât şi în pictura şi sculptura vremii. Mormintele erau deseori împodobite cu imaginea unui cadavru gol, cu gura căscată, pumnii încleştaţi şi cu măruntaiele mâncate de viermi. Moartea, văzuta sub forma unui schelet, dansa, conducându-şi victimele.

Siguranţa morţii era o temă obişnuită şi pentru predicatori. Un călugar franciscan, Richard de Paris, a predicat zece zile consecutiv, câte şapte ore pe zi, numai despre Zilele din urmă: moarte, judecată, rai, iad. Neliniştea morală, pe care Tillich o considera a fi motivul dominant în epocă, deriva din faptul că moartea implica judecata, iar judecata îl aduce pe păcătos faţă în faţă cu un Dumnezeu sfânt şi plin de mânie.

Au existat diferite încercări de a diminua sentimentul de vinovăţie care apăsa atât de greu asupra sufletelor oamenilor. Cele mai radicale au fost exercitate de diverse grupuri de persoane, care practicau flagelarea, ascetismul sever şi care mergeau din oraş în oraş, biciuindu-se cu biciuri de piele, în speraţa că vor ispăşi vina proprie şi cea a întregii societăţi.

Nicaieri altundeva nu este mai evident sentimentul vinovăţiei, care caracterizează viaţa religioasă din perioada medievală, ca în manualele confesionale şi în catehismele laice, care au invadat lumea cu ajutorul tiparniţelor recent inventate. Analiza acestor documente, pe care o face Steven Ozment, arată că, departe de a oferi un sentiment de iertare, acestea nu au făcut altceva decât să reînvie vina deja existentă.

În strânsă legătură cu frica ce a dominat toate fazele vieţii în Evul Mediu Târziu se află o criză de încredere în identitatea şi autoritatea Bisericii. Spre deosebire de alte doctrine stabilite la diferite concilii, doctrina despre Biserică nu a primit niciodata un statut dogmatic.

Reforma din sec. al XIV-lea a fost o continuare a căutării adevaratei biserici, care a început cu mult înainte ca Luther, Zwingli, Calvin sau părinţii catolici să intre în scenă.

2.2. Precursori ai reformei

De-a lungul veacurilor, pe măsură ce Biserica unită cu statul se îndepărta tot mai mult de adevărul Sfintelor Scripturi, au existat diferite grupuri de creştini care s-au străduit să rămână credincioşi învăţăturii curate a Noului Testament. Astfel Dumnezeu nu a rămas niciodată fără să aibă un popor al Său, oameni care să-L mărturisească atât prin viaţa lor, cât şi cu gura, chiar cu riscul vieţii lor. Dintre aceste grupări se pot menţiona, în mod special: donatiştii, valdenzii şi anabaptiştii. Supuşi unor prigoane sălbatice de către „sfânta biserică", hărţuiţi pretutindeni, torturaţi, măcelăriţi, masacraţi în mare parte, aceşti oameni „nu şi-au iubit viaţa, chiar şi până la moarte". Aşa cum spune autorul epistolei către Evrei: „...unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea şi au fost chinuiţi. Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi în cojoace şi-n piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi - ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului" (Evrei 11:35-38).

Chiar dacă unele din aceste grupări nu mai există astăzi aşa cum erau pe vremuri, ideile lor, credinţa lor curată, au strabatut veacurile şi au influentat alţi oameni de seamă ai lui Dumnezeu. Multe dintre ideile lor se găsesc în mărturisirea de credinţă şi în practica Bisericilor Penticostale din zilele noastre. Este demn ca, pe lângă aceste grupări pe care le-am amintit mai sus, să consemnăm contribuţia importantă pe care au avut-o unele personaje din istoria bisericii. Dintre acestea aş aminti pe: William Ockham, Misticii scolastici, John Wyclif, Jan Hus şi Savonarola, care au avut o contribuţie considerabilă în pregătirea Reformei. O bună parte din ideile lor au fost luate şi propovăduite de reformatori. Doresc în continuare să vorbesc puţin despre câteva dintre aceste mişcări şi personaje, care au avut un rol deosebit în pregătirea reformei care a urmat. Acestea sunt: Valdenzii, William Ockham, Misticii medievali, Fraţia vieţii în comun, John Wyclif şi Jan Hus. Nu putem vorbi despre toţi, deoarece spaţiul acestei lucrări nu permite. De aceea i-am ales pe cei care au avut o rezonanţă mai puternică în ceea ce priveşte baza biblică a credinţei lor, precum şi influenţă asupra personajelor reformei, în special asupra lui Luther.

2.2.1. Valdenzii

Cea mai veche grupare creştină pre-reformatoare, care a existat şi există şi azi o constituie valdenzii. Numele şi l-au luat de la un negustor bogat din Lyon pe nume Petro Valdes, care pe la 1175-1176 şi-a împărţit averea săracilor şi a hotărât să urmeze pilda lui Hristos, trăind o viaţă de sărăcie şi propovăduind Evanghelia. El avea o traducere a Noului Testament din limba latină în limba vorbită de popor, traducere care a stat la baza acţiunii lui de evanghelizare. Femei şi barbaţi consacraţi i s-au alăturat, iar acest ideal de viaţă, dusă în sărăcie şi simplitate, a fost aprobat de papa Alexandru III la Conciliu Luteran III în 1179.

De aceea, cred că merită să spunem ceva despre ei. Iată cum prezintă Elisabet Livingstone începuturile lor: „Această mică comunitate creştină, care supravieţuieşte în Piedmont, îşi are originea în grupa <...>, organizată în secolul XII de Petro Valdes, de la care şi-au preluat numele... Valdes a fost un negustor bogat din Lyon, care a murit între 1205 si 1218. În 1173 sau curând după aceea el şi-a împărţit averea la săraci şi a devenit predicator itinerant; în scurtă vreme a atras o mulţime de urmaşi, bărbaţi, femei şi... Alexandru al III-lea i-a aprobat lui Valdes jurământul de sărăcie, dar le-a interzis lui şi tovarăşilor săi să predice fără invitaţia clerului. Valdes a început curând să nu mai dea ascultare prohibiţiei impuse... Valdes şi urmaşii săi s-au organizat separat de Biserică, au ignorat decretele şi sancţiunile ei şi şi-au numit propriii lor slujitori. Mai presus de toate, ei au insistat asupra dreptului datoriei de a predica".

După un timp, ei au fugit din Lyon şi şi-au organizat mişcarea ca o Biserică, alegându-şi episcopi, preoţi şi diaconi. În cele din urma s-au declarat Biserică adevărată şi s-au răspândit peste tot: în sudul Franţei şi Spaniei, apoi în Germania, Piedmont şi Lombardia, dar predominând în Lombardia (Italia de nord) şi Provenţia (Franţa de sud). Puternicul papă Inocenţiu III nu putea îngădui această situaţie.

În 1214, el i-a denumit pe valdenzi eretici, schismatici, iar în 1215, la marele conciliu Lateran IV, Inocenţiu III a repetat denumirea generală a ereticilor, inclusiv a valdenzilor. Cu toate acestea, valdenzii s-au răspândit atât de mult, geografic şi doctrinar, încât în 1218 au convocat un conciliu general la Bergano (Italia) unde s-au discutat diferenţele doctrinare între valdenzii din Lombardia şi cei din Franţa. Mai tarziu au fost urmăriţi de Inchiziţie, fără ca aceasta să-i poată distruge.

Învăţătura lor, pe care o respingea papa, era propovăduirea neautorizată a Bibliei şi respingerea rolului intermediar al clerului, cele două chestiuni fundamentale care le-au atras denumirea de eretici.

Una din sursele cele mai convenabile ale învăţăturii valdenze este un tratat scris pe la 1320 de Bernard Gui, un vestit inchizitor francez, pe vremea când valdenzii erau încă una dintre cele mai puternice mişcări dizidente. Acesta îi descrie ca respingând autoritatea eclesiastică, mai ales prin nesupunerea faţă de papă sau faţă de decretele sale de excomunicare, şi prin reinterpretarea tuturor sacramentelor romano-catolice, cu excepţia spovedaniei şi iertării şi a împărtăşaniei.

În teorie, toţi valdenzii, barbaţi şi femei, puteau administra aceste sacramente, iar euharistia avea loc o dată pe an. Pare să se fi practicat şi un botez valdenz. Sărbătorile şi rugăciunile romano-catolice erau respinse de valdenzi.

Gui îi învinuieşte că se erijau ca Biserică alternativă, în care „preotul" era pur şi simplu un om bun, în loc să fie o persoană ordinată de Biserică. Aceasta îi părea ceva mult mai greu decât altă importantă trăsătură distinctivă a valdenzilor, propovăduirea misionară în limba locală, cu o puternică scoatere în evidenţă a Noului Testament.

Ei refuzau să depună jurăminte, fiindcă spuneau că Biblia interzice aceasta. Valdenzii negau purgatoriul, întrucât nu găseau nicio bază pentru el în Noul Testament, negând astfel credinţa romano-catolica în favoarea rugăciunilor şi milosteniilor făcute pentru morţi. Pentru Valdenzi, dacă morţii erau în iad, nu mai erau speranţe pentru ei, iar dacă erau în ceruri, nu aveau nevoie de rugăciune.

În ceea ce priveşte organizarea Bisericii, spune Gui, valdenzii aveau superiori şi credincioşi. Superiorii trebuiau să traiasca vieţi mai austere, fiind obligaţi să evanghelizeze şi să rătăceasca, predicând fără încetare, ca şi apostolii.

Punctele notate de inchizitorul Gui în sec XIV sunt iarăşi dezvăluite de inchizitorii ulteriori în sec. al XV-lea şi în sec. al XVI-lea, cu anumite trăsături care par să devină mai radicale.

Erau acuzaţi că resping clădirile, cimitirele, altarele, agheasma, liturghiile, pelerinajele, indulgenţele, toate fiind socotite netrebuincioase. Valdenzii şi-au completat organizarea. „Clerul" valdenz continua să se consacre exclusiv predicării în dialectul local.

Zonele în care ei au fost mai puternici au fost cele din Europa centrală şi ţările romano-catolice din Europa răsăriteană. Înseşi învăţăturile valdenze au fost influenţate de alte mişcări dizidente.

Valdenzii francezi au continuat să fie hărţuiţi până la sfârşitul Evului Mediu. Aceasta a culminat cu o cruciadă contra lor, în 1488, în Dauphine (Dofine). În Italia, ei au continuat să reziste cu succes împotriva Inchiziţiei, găsindu-şi refugiu mai ales în Piemont, unde au fost atacaţi în 1488. Lucrarea celor din Europa centrala şi partea romano-catolica a Europei de est avea să influenţeze mai târziu cursul Reformei protestante.

În sec. al XV-lea, în pofida campaniilor repetate împotriva lor, valdenzii au circulat mult în Europa centrala şi au avut schimburi de idei cu husiţii cehi şi wyclifiţii englezi care se aflau în această zonă.

Viaţa acestor credincioşi în munţi nu a fost uşoară, atâta timp cât ei erau căutaţi pentru a fi executaţi. Însă, după un timp oamenii care locuiau la poalele munţilor le-a oferit un ajutor, iar mai tarziu „fraţii din Boemia" au fost pentru ei un ajutor, aceştia încercând o unificare cu valdenzii. Mai târziu au luat contact cu reformatorii, fiind influenţaţi puternic de teologia lui Calvin şi identificându-se în mare măsură cu reformaţii.

În ciuda tuturor prigoanelor care s-au abătut asupra lor de-a lungul timpului, au ramas şi există şi azi, aşa cum scrie Gunar Westin: „ei trăiesc şi azi în Italia şi sunt unici în felul lor, o biserică liberă protestantă din secolul al XII-lea, care este plină de vitalitate".

Alături de aceste grupări creştine din biserica oficială s-au ridicat şi bărbaţi de seamă, cercetători ai Sfintelor Scripturi, teologi remarcabili, care au înţeles din studiul lor personal, luminaţi de Duhul Sfânt, adevărurile Bibliei şi rătăcirile doctrinei catolice. Cei mai de seamă reprezentanţi de care ne vom ocupa în cadrul acestui capitol sunt John Wycliff şi Jan Huss.

2.2.2. Frăţia vieţii în comun (Devotia Moderna)

Aceasta a fost o comunitate de bărbaţi, atât laici, cât şi clerici, care s-au adunat în casa lui Radewijns din Deventer. Aceştia erau în principal prieteni ai acestuia, care aveau acelaşi fel de gândire şi erau adepţi ai lui Groote Geert - un băştinaş din Deventer (Olanda), care studiase la Paris şi fusese profesor la Colonia (Koln). Acesta s-a pocăit in anul 1374 (anul morţii lui Petrarca); mai târziu a adunat în casa lui femei cucernice care trăiau fără să fi depus vreun jurământ monastic, apoi s-a asociat cu Florens Radewijns. Acesta era un preot care studiase la Praga, era un bun organizator şi a trăit între anii 1350-1400.

Cei care s-au adunat în casa lui Radewijsn au ajuns cunoscuţi sub numele de Fraţii Vieţii în comun. Erau un grup semimonahal care respecta regula simplă a sărăciei, castităţii şi ascultării, însă neangajaţi prin nici un legământ formal. Astfel, orice membru era liber să părăsească frăţia şi să se întoarcă la viaţa seculară, dacă aşa îi plăcea. Fraţii nu cerşeau pomeni, cum făceau „fraţii cerşetori", ci aveau grijă să fie tăcuţi, să-şi vadă de treburile lor şi să lucreze cu propriile lor mâini, după învăţătura apostolului Pavel.

Când Graote a murit de ciumă, Radewijns a preluat conducerea mişcării Devotio Moderna, iar în 1387 a întemeiat casa ei cea mai influentă la Windesheim, lânga Zwolle, în Olanda. Acolo, Fratii Vieţii în comun au devenit canonici augustini, iar statutul lor a fost aprobat de papa Bonifaciu IX, în 1395. Peste câţiva ani, s-au asociat cu alte case din Olanda, ca să formeze Congregaţia de la Windesheim. Ei s-au consacrat nu doar vieţii spirituale şi renunţării la lume, ci şi întregului proces al educaţiei. Ei predau în şcoli locale şi îşi înfiinţau propriile lor şcoli. Ca să-şi întreţină comunitatea, se ocupau de toate aspectele producţiei de cărţi: scrierea, copierea manuscriselor, legarea şi comercializarea volumelor, iar odată cu apariţia tiparului, îşi tipăreau cărţile în propria lor tipografie. Windesheim şi casele sale afiliate s-au făcut curând cunoscute ca stupi de sârguinţă cucernică. Cu timpul, mişcarea pornită de Grapte a luat avânt şi s-a răspândit. În secolul al XV-lea, Canonicii de la Windesheim au înfiinţat comunităţi în Germania şi Elveţia.

Mulţi dintre fraţii vieţii în comun şi dintre cei mai educaţi de ei au marcat prin personalitatea lor lumea creştină. Cei mai de seamă dintre aceştia au fost Nicolaus din Cusa (Kues) şi Erasmus însuşi. Gabriel Biel (1420-1495), filosof cunoscut ca „ultimul scolastic german" şi umanistul Rudolf Agricola (1444-1485), au fost membri ai acestei comunităţi, întrucât cele mai strălucite elemente ale scolasticii şi umanismului coexistau în Devotio Moderna.

Această comunitate a fost importantă prin accentul pe care l-a pus pe studiu. Este deosebit de important să ştim aceste lucruri, deoarece ne vor ajuta să-l înţelegem mai bine pe Luther, care a studiat într-o asemenea şcoală şi este evident că acest fapt l-a influenţat în ideile şi teologia lui de mai târziu.

2.2.3. William Ockham (1280-1394)

A fost un gânditor creştin de primă importanţă. S-a născut între 1280-1290, probabil în satul Ockham din Surrey (Anglia) şi a murit la Munchen (Germania), prin 1349. După ce a intrat în ordinul franciscan, şi-a început studiile teologice la Oxford, prin 1309 şi a îndeplinit condiţiile pentru a primi gradul universitar de Magister, cu prelegerile sale asupra „Cărtii sentemţiilor" de Petru Lombard, prin 1318-1320.

După câte s-ar părea, fostul cancelar al universităţii l-a denunţat ca eretic papei Ioan XXII şi William a fost convocat la Avignon în 1324. Când a ajuns acolo, s-a implicat într-o controversă asupra sărăciei apostolice, care l-a făcut să fie mai critic faţă de papalitate; el a cerut ca biserica să fie condusa de un colegiu de papi şi a afirmat că Hristos este unicul Cap al Bisericii, învăţături care prevesteau mişcarea conciliară. Ockham a respins complet autoritatea papala în materie seculară. În 1328, a intrat în serviciul împăratului romano-german, Ludovic de Bavaria, sprijinindu-l în lupta lui cu papalitatea.

În filosofie, Wiliam a elaborat o nouă formă de teorie nominalistă. El a respins doctrina predominantă, dupa care „universaliile" – instrucţiuni mentale fără realitatea autonomă – ar fi avut existenţă reală. Nominalismul lui William avea să fie numit „via moderna" (calea modernă), în opoziţie cu „via antiqua" (calea veche) a lui Aquinas. Ockham argumenta că „universaliile" sunt pur şi simplu produse artificiale ale minţii umane, necesare pentru comunicarea cu ajutorul limbajului. Numai indivizii sau lucrurile „particulare" (concrete) ar avea existenţă reală. Întrucât cunoaşterea se bazează pe experienţa lucrurilor individuale, ştiinţelor naturii li s-a dat o nouă semnificaţie.

În multele sale scrieri, Gulielmus Occamus (pe numele său latinizat) a dezbătut cu iscusinţă logica magistrală, marile teme ale filosofiei şi teologiei. Principiul său, cunoscut sub numele de „briciul lui Ockham", afirma: concluzia care se poate formula pornind de la mai puţine presupuneri nu are rost să fie formulată pornind de la mai multe presupuneri („ceea ce se poate face cu mai puţin, în zadar se face cu mai mult"); mintea nu trebuie să înmulţească lucrurile fără necesitate. Occamus a făcut critica elaborată a dovezilor existenţei lui Dumnezeu, deşi el însuşi formulase o puternică teologie pozitiva (KATAFATICA, care definea pe Dumnezeu prin afirmaţii, spre deosebire de teologia negativă, APOFATICA, după care se poate spune doar ceea ce nu este Dumnezeu, nu ceea ce este).

Originalitatea şi profunzineam lui Ockham sunt deficitare. Dumnezeu este absolut liber şi omnipotent, El poate face totul, inclusiv să se contrazică, de pildă poate să mântuiască un răufăcător şi să osândească un sfânt. Aceasta afirmă unii istorici despre Ockham, deoarece el subliniază ca Dumnezeu este cunoscut numai prin credinţă, nu prin raţiune sau prin iluminare, şi că voia lui Dumnezeu este absolut suverană, dar aceasta nu înseamnă că se contrazice. În aceste privinţe şi în altele, Ockham a netezit calea pentru teologia reformatorilor din sec.  al XVI-lea, în mod special a lui Luther, care va fi influenţat de nominalismul lui, pe care îl va studia la universitatea din Erfurt.

2.2.4. Misticii Germani

Studiul acestor mistici este important, deoarece ei au influenţat gândirea lui Luther, precum şi lucrarea lui.

Primul mare mistic care l-a influenţat pe Luther în lucrarea sa de mai târziu a fost Johnn Eckhart (1260-1327).

Meister Eckhart a fost un călugăr dominican german a cărui operă este la originea curentului mistic renan şi a tradiţiei conceptuale reluate de idealismul german. După moarte, învăţătura lui a fost condamnată de papa Ioan XX (1316-1334). Este recunoscut acum drept forţa cea mai de seamă în viaţa religioasă a Germaniei înainte de Reformă.

b) Johnn Tauler (1300-1361)

Elevul lui Eckhart, Johnn Tauler – şi el un mistic dominican german, a fost un predicator puternic, care a accentuat nimicnicia omului în prezenţa lui Dumnezeu. Predicile lui au contribuit la modelarea gândirii lui Luther într-un stadiu critic al experienţei lui spirituale.

c) Johann von Wesel (1400-1481)

Johann von Wesel, din Renania, a prefigurat pe reformatorii germani într-o mare parte din învăţătura sa. A respins multe dintre doctrinele şi practicile specifice ale Bisericii catolice medievale şi a declarat că numai Biblia este autoritatea absolută în materie de credinţă. A scris împotriva indulgenţelor în 1475, a fost judecat de Inchiziţie în 1479 şi condamnat la detenţie pe viaţă în mănăstirea augustină de la Mainz.

d) Wessel Gansfort (1419-1489)

Wessel Gansfort, un teolog olandez educat de Fraţii Vieţii în comun, a fost denumit unul dintre umanişti biblici. Şi el a scris împotriva indulgenţelor şi a luat în mare măsură aceeaşi poziţie ca şi Luther în atacarea pretenţiilor papei şi în denunţarea erorilor Bisericii din timpul său.

2.2.5. John Wycliff (cca. 1328-1384)

Este foarte interesant modul în care apare pe scenă acest credincios considerat un premergator al Reformei.

Supunerea Regelui John al Angliei faţă de Papa Inocenţiu al III-lea şi umilirea sa de către acesta au dus la o atitudine ostilă faţă de papalitate în acestă ţară. Întreaga naţiune engleză s-a considerat înjosită în urma acestui act. Pretenţiile exagerate ale papilor şi amestecul lor în numirea episcopilor englezi au dus în repetate rânduri la dispute deschise între Biserică şi conducerea laică, contribuind la lărgirea prăpastiei existente. În aceste condiţii apare pe scena Bisericii engleze Wycliff.

Iata cum îl prezintă Andrew Miller:

Tocmai când răbdarea poporului faţă de abuzurile papalităţii părea să se fi epuizat, Dumnezeu a găsit cu cale să ridice un oponent puternic al întregului sistem ierarhic, primul om care a făcut să se zguduie din temelii dominaţia papei în Anglia şi, înainte de toate, un om care a iubit în mod sincer adevărul şi care l-a vestit atât celor învăţaţi cât şi poporului de rând. Acesta a fost John Wycliff. El este numit pe drept precursorul, sau steaua de dimineaţă a zorilor Reformei".

O bună parte din viaţă şi-a petrecut-o studiind şi apoi predând la Oxford. La început, dorinţa sa nu a fost să lupte împotriva autorităţii Bisericii Romano-Catolice, ci dorea o reformare din interiorul ei. Astfel, până în 1378 intenţia lui a fost să reformeze Biserica, prin eliminarea clericilor şi prin deposedarea de proprietăţi care, credea el, sunt cauza corupţiei. În 1376 scrie lucrarea „Of Civil Dominio" (Despre stăpânirea civilă), în care susţine că există o bază morală pe care trebuie să o aibă conducerea eclesiastică. Însă nu a putut suporta modul în care clerul deposeda de bani pe credincioşii de rând ai Bisericii. Pământurile, în mare parte, erau proprietatea Bisericii, de aceea, la cererea lui de deposedare de proprietăţi a acesteia, s-a bucurat de un sprijin deosebit din partea nobilimii engleze, care dorea mult acest lucru.

Daca la început a încercat reformarea Bisericii din interior, mai tarziu „dezgustat de <...> şi de schismă, Wycliff n-a mai fost satisfăcut de această abordare mai degrabă negativă şi după 1378 a început să se opună dogmei Bisericii cu idei revoluţionare".

Întrebarea firească pe care şi-o pune orice istoric este cum a reuşit Wycliff să-şi propage ideile fără să fie excomunicat şi omorât? Răspunsul este că Dumnezeu l-a ocrotit prin nobilii englezi şi prin John de Graunt. Astfel Biserica nu s-a atins de el.

Lovitura cea mai puternică pe care a dat-o Bisericii a fost în anul 1379, când, fără să-i fie frică de consecinţele nefaste care ar fi putut să apară, a susţinut cu toată tăria, în scris, că "Hristos este capul Bisericii, şi nu Papa". Prin aceasta nega că Biserica ar avea putere absolută, spunând: „Puterea pe care a pierdut-o prin păcate de moarte". Sau, altfel spus: „chiar dacă papa şi toţi clericii ar dispărea de pe pământ... credinţa nu s-ar pierde, pentru că ea îşi are temelia numai în Domnul Isus, Stăpânul şi Dumnezeul nostru".

Văzând importanţa pe care o dădea clerul Bisericii în sine, precum şi învăţăturile eronate cu privire la autoritatea ei, abuzând astfel de neglijenţa faţă de Sfânta Scriptură, Wycliff nu a mai suportat acest lucru, afirmând că: „Biblia, şi nu Biserica, este singura autoritate pentru credincios şi că Biserica trebuie să ia model de la Biserica Nou Testamentală". Critica adusă Bisericii nu s-a oprit aici, el atacând prin predicile sale alte nereguli cum sunt: cultul icoanelor, cultul sfinţilor, al moaştelor şi al sacramentelor, precum şi înfiinţarea indulgenţelor.

Cea mai mare realizare a lui Wycliff a fost aceea de a pune Biblia la îndemâna poporului, în limba engleză. Astfel el a putut să-şi susţină mai bine convingerile cu privire la Biserică, Papă, Scriptură.

În ceea ce priveşte euharistia, a susţinut consubstanţierea, însă extrema la care a ajuns cu privire la sacramente a fost aceea de a nu recunoaşte nici un sacrament, negând caracterul sacru al euharistiei. După moartea lui însa, cei care au continuat învăţătura lui au fost numiţi „lolarzi". Aceştia erau predicatori laici, care au continuat ideile lui Wycliff, iar mişcarea acestora a fost numită mişcarea lolarzilor.

Cu privire la aceştia, Elisabeth A. Livingstone a afirmat: „lolarzii sunt urmaşi ai lui Wycliff, îşi bazau învăţătura pe credinţa personală, alegerea divină şi, mai presus de toate, pe Biblie". În general s-au opus celibatului preoţilor, transsubstanţiunii, indulgenţelor şi pelerinajelor, susţinând totodată că validitatea actelor preoteşti era determinată de caracterul moral al preotului. Aceştia erau oameni simpli, ţărani care au ales să trăiască modest. După 1401, prin statutul de „haereticis comburend" s-a aprobat osândirea oricărui ţăran sau croitor care tăgăduia sfinţenia Euharistiei sau care participa seara la o întrunire frăţeasca în care se propovăduia Cuvântul Bibliei.

Traducerea Bibliei în limba engleza şi crearea grupului de predicatori lolarzi a avut o influenţă asupra englezilor şi a netezit calea Reformei. În afară de aceasta, ideile lui Wycliff s-au răspândit în Europa cu repeziciune. Un rol important în răspândirea acestora l-au jucat studenţii boemieni, care studiau în Anglia. Aceştia i-au dus ideile în Boemia, unde au devenit baza pentru învăţătura lui Jan Hus.

Concluzionând, în ceea ce priveşte ideile lui Wycliff în istorie, pot spune că ele nu constituie altceva decât „câteva grinzi" ale unui pod care face trecerea de la un ev mediu întunecat la o epocă modernă, acest pod prinzând contur odată cu declanşarea Reformei.

2.2.6. Jan Hus (1373-1415)

Pentru a înţelege ceea ce s-a întâmplat în centrul Europei prin anii 1400, trebuie să ne reamintim ce s-a întâmplat în Anglia, precum şi legăturile acesteia cu Europa centrală. În acest sens nu trebuie uitată căsătoria lui Richard al III-lea al Angliei cu Ana de Boemia, care a avut o importanţă istorică deosebită, aceasta concretizându-se în ceva practic, şi anume: „schimbul de studenţi între Anglia şi Boemia".

Trebuie reţinut faptul că, la fel ca în Anglia, s-au făcut simţite sentimentele naţionale. În ambele cazuri, ele s-au ridicat împotriva stăpânului străin care domnea la Roma şi care avea pretenţia de a fi locţiitorul lui Hristos pe pământ. În afară de aceasta, în Boemia existau nemulţumiri şi din cauza faptului că germanii deţineau multe poziţii înalte în cadrul Bisericii, în detrimentul cehilor, iar la Universitatea din Praga pretindeau a avea o poziţie privilegiată.

Luptele dintre ei au dus la retragerea germanilor de la Praga şi la înfiinţarea Universităţii din Leipzig în anul 1409. Atunci când ideile teologice şi filozofice ale lui Wycliff s-au întâlnit şi s-au împletit cu naţionalismul ceh, s-a dezvoltat în Boemia o puternică mişcare de emancipare, sub tutela Romei.

Am spus că între cele două oraşe, Oxford şi Praga, s-au făcut schimburi de studenţi. Astfel, ideile lui Wycliff au ajuns foarte repede şi uşor pe teritoriul Boemiei, datorită studenţilor care au studiat în Anglia şi s-au confruntat cu ideile lui. Găsindu-le bune, aceştia le-au luat în Boemia.

În vremea aceea, la Oxford, în Anglia, se dezbăteau ideile lui Wycliff. Aceşti studenţi le-au îmbrăţişat şi le-au adus în Boemia.

După acestea, între studenţii din Praga a luat fiinţă o comunitate de admiratori ai ideilor lui Wycliff, în fruntea cărora se afla Jan Hus. Pe lângă aceştia, ideile au fost îmbrăţişate de mulţi intelectuali, clerici şi laici.

Jan Hus s-a născut în Bohmernald (astăzi Husinet), în 1373, după unii ar fi 6 iulie 1369, într-o familie modestă. Rămânând de timpuriu fără tată, a fost crescut de mama sa, care era o femeie credincioasă. Muncind din greu, aceasta l-a ajutat să ajungă la Universitatea din Praga. Fiind un student sârguincios, a reuşit foarte repede să se adapteze situaţiei. Interesat de cunoaşterea Scripturilor, va deveni unul dintre cei mai buni studenţi ai Universităţii.

După terminarea studiilor, ajunge predicator la Capela Betleem din Praga, având un dar deosebit de a-şi captiva ascultătorii cu predicile sale. Era familiar cu ideile lui Wycliff, astfel că în predicile sale reproducea nu doar ideile acestuia, ci chiar limbajul. Avea un rol important la Universitatea unde la început a fost magistru. După plecarea germanilor la Leipzig, devine rector al acesteia, în anul 1409. Atacă în predicile sale unele dogme ale Bisericii Romano-Catolice, corupţia clerului înalt. Susţinea, asemeni lui Wycliff, că Biblia este singura autoritate în viaţa şi credinţa creştinului: „Biserica este comunitatea celor aleşi, iar Hristos este singurului ei Cap".

O vreme se părea că Hus va reuşi să atragă de partea acestei învăţături, prin predici şi scrieri, întreaga naţiune cehă; însă şi în Boemia existau ierarhi catolici, care i s-au împotrivit. Dacă la început arhiepiscopul Sbinok de Praga l-a încurajat, curând acesta l-a abandonat, trecând de partea papei Alexandru al V-lea. Lui Hus i s-a interzis să mai predice, iar papa a emis o bulă în 1410, prin care s-a ordonat distrugerea cărţilor lui Wycliff, iar pentru a curma influenţa reformatorului ceh, i-a interzis să mai predice şi în capelele private.

În 1411, papa Ioan al XXIII-lea l-a excomunicat pe Hus, care a trebuit să se refugieze din Praga. În timpul acesta de refugiu, el s-a dedicat scrisului, elaborând astfel principala sa operă „De Eclesia" în 1413, scrisă sub influenţa directă a lucrărilor lui Wycliff.

Fiind citat să se prezinte în faţa Conciliului Bisericii, care s-a desfăşurat la Constance în 1414, Hus, bazându-se pe promisiunea împăratului ca nu i se va întâmpla nimic rău, dă ascultare şi se deplasează acolo. Din păcate, împăratul nu s-a ţinut de cuvânt. Ba mai mult, atât ideile lui Wycliff, cât şi învăţătura sa au fost condamnate ca eretice. Refuzând să-şi retracteze învăţătura, Hus este întemniţat, iar în anul 1415, ars pe rug. Învăţătura lui Hus nu a putut fi distrusă, fiind dusă mai departe de urmaşii săi, care s-au împărţit în două tabere. Una era tabăra radicală, a „taboriţilor", după muntele Tabor, fortăreaţa lor din sudul oraşului Praga. Aceştia au respins orice învăţătura cu privire la credinţa şi practicile Bisericii Romano-Catolice care, spuneau ei, nu aveau fundament scriptural.

Cea de-a doua ramură care susţinea ideile lui Hus şi care era mai moderată era cea a „utraquiştilor". Ei au avut o poziţie proprie, prin care susţineau că numai ceea ce Biblia interzice trebuie eliminat şi că toţi credincioşii, nu numai clerul, trebuie să primească atât pâinea, cât şi vinul la împărtăşanie.

Din gruparea radicală a taboriţilor s-a format gruparea „Fraţii Uniţi" sau „Fraţii Boemiei". Aceştia au apărut prin anii 1540, constituind astfel suportul unei noi biserici care poate fi găsită şi azi, numită „Biserica Moraviană". Aceasta s-a dezvoltat foarte mult prin spiritul ei misionar, de aceea nu este ceva deosebit dacă spunem că Hus l-ar fi inspirat pe Luther. Deoarece Luther avea posibilitatea să cunoască învăţăturile lui Hus.

Seriozitatea religioasă, atât a lui Wycliff cât şi a lui Hus, cere o admiraţie deosebită. Dar în ciuda recunoaşterii lui Luther a multor puncte de legătura cu Hus, Reforma s-a datorat într-o mică masură eforturilor lor. Totuşi, nu trebuie uitat faptul că ei au anticipat spiritul şi lucrarea reformatorilor, netezind calea acestora şi uşurând astfel apariţia Reformei.

2.3. Reforma protestantă. Linii generale

Reforma a fost o încercare de întoarcere la puritatea creştinismului Noului Testament şi dezvoltarea unei teologii în acord cu acesta. Reformatorii erau convinşi că această teologie nu va deveni niciodata o realitate, atâta timp cât Biserica va fi autoritatea finală, în locul Bibliei. În cea mai mare parte, Reforma a fost limitată la Europa de Apus şi la popoarele teutonice. Nici Biserica de Răsărit şi nici popoarele latine din vechiul Imperiu Roman nu au acceptat Reforma. În acele părţi, încă stăpâneau idealurile medievale de unitate şi de uniformitate, dar în nordul şi vestul Europei, popoarele teutonice au trecut la diversitatea protestantismului.

Totuşi, în anumite ţări Romano-Catolice, în ciuda tuturor persecuţiilor, şi-au menţinut existenţa mici denominaţii Valdenze şi ale Fraţilor Boemieni.

Principalii lideri ai acestei mişcări au fost Martin Luther (1483 - 1546), Ulrich Zwingli (1484 - 1531), John Calvin (1509 - 1564). La început ei, au fost pentru o restaurare a Creştinismului primar, dar nu după mult timp, liderii acestei mişcari au adoptat ideea şi apoi au decis că o unire cu statul este necesară succesului bisericii. Această decizie a fost un compromis faţă de poziţia susţinută la început. Acceptarea acestui compromis de către Luther şi Zwingli, compromis care includea şi eliminarea oricăror disidente, a dus la apariţia mişcării Anabaptiste evanghelice.

Martin Luther s-a născut la Eisleben, 1483, în Saxonia, o provincie din Imperiul German. A primit educaţie la şcoala Latina din Eisenach şi la Universitatea din Erfurt. În 1505 el a devenit călugar augustinian în acelaşi oraş, sperând să găsească pacea sufletului prin efort personal. În cele din urmă, a ajuns la concluzia că iertarea divină şi schimbarea interioară sunt rezultatul credinţei în Christos.

În 1509, a acceptat să fie profesor la Universitatea din Wittenberg, în Saxonia. În 1517, Johann Tetzel a fost însărcinat să vândă indulgenţe papale în diferite părti ale Germaniei. Luther a considerat că Tetzel pretinde prea mult pentru eficacitatea acestor indulgenţe şi că în această privinţă el a acţionat în contradicţie cu voinţa papei şi cu învăţătura Bisericii Romano - Catolice.

În consecinţă, Luther a scris 95 teze în latină şi le-a fixat pe uşa Bisericii din Witteberg. În aceste teze el a condamnat abuzurile de care se făcea vinovat Tetzel, din punctul de vedere romano- catolic. În timpul controverselor ce au urmat, Luther a fost din ce în ce mai mult convins că multe învăţături şi practici ale Bisericii Romane sunt nescripturale. Încă înainte de expunerea acestor teze el a avansat ideea doctrinei justificării prin credinţă, care, din punctul de vedere al Bisericii Romane, era o erezie. Electorul Frederich cel Înţelept i-a acordat toată protecţia posibilă.

În cele din urmă, Luther a fost excomunicat de papă în 1520. Obţinând o copie a declaraţiei papale, Luther i-a dat foc în public. Anul următor a apărut în faţa Dietei, ori a Parlamentului Imperiului German, la Worms, dar a refuzat să retragă ceea ce i s-a cerut. Electorul Frederich, în secret, a aranjat să fie dus la Castelul Wartburg, pentru siguranţa lui personală. În timpul acesta, Luther a luat decizia ca Liturghia să fie menţinută până când ea ar fi putut fi înlocuită cu aprobarea autorităţilor civile. Această atitudine cu privire la Liturghie şi alte puncte practice ce trebuiau reformate a dus la o strânsă legatură între stat şi biserică. Liturghia a fost în cele din urma abolită în Wittenberg şi în toată Saxonia, după moartea Electorului Fredereck, de către fratele acestuia, Electorul John, în 1525. Biserica Luterană a fost făcută biserică de stat în Saxonia şi, în cele din urmă, în toate provinciile Germaniei şi Scandinaviei, ai căror conducători acceptaseră crezul lutheran.

În aceeaşi perioadă, Biserica Zwingliniana sau Reformată a devenit biserică de stat în anumite cantoane din Elveţia.

Ulrich Zwingli a fost un lider al Reformei în regiunea din Elveţia în care se vorbea limba germană. El s-a născut în anul 1484, la Wildhaus, lângă St. Gall, în Elvetia. A studiat în Bern, Viena, şi Basel, fiind consacrat ca preot în 1506. În anul 1518 a fost ales episcop principal al oraşului Zurich, cel mai important oraş din Elvetia.

După sosirea lui în Zurich, s-a putut observa în predicile lui o notă evanghelică. În câţiva ani, în predicile lui, Zwingli a atacat anumite doctrine şi practici Romano - Catolice. Atitudinea Consiliului din Zurich faţă de Reforma a fost favorabilă, dar guvernul federal al Elveţiei s-a opus mişcării. Consiliul din Zurich i-a dat lui Zwingli deplină libertate în ceea ce priveşte predicarea din Scripturi. Din motive politice, consiliul a ales o atitudine de compromis, interzicând toate devierile de la practicile Bisericii Romano - Catolice ce puteau avea loc. În concluzie, lui Zwingli i s-a permis să predice împotriva Bisericii Romane, dar nu să şi abandoneze practicile ei.

Luther şi Zwingli nu au avut în toate aceleaşi învăţături. Principala controversă dintre ei a fost în legătură cu Cina Domnului. Luther a apărat doctrina Prezenţei Reale, adică pâinea şi vinul sunt în realitate trupul şi sângele lui Hristos, în timp ce Zwingli susţinea că acestea sunt embleme sau simboluri. Zwingli a respins doctrina regenerării prin botez, pe care Luther o susţinea.

Zwingli a ajuns la aceste păreri datorită controverselor cu Fraţii Elveţieni, dându-şi seama de faptul că Anabaptiştii aveau dreptate când susţineau că nici botezul, nici împărtăşania nu sunt mijloace prin care să se obţină iertarea păcatelor. Reforma, în anumite state, a condus la înfiinţarea unor biserici de stat protestante. Conducatorii care acceptau crezul luteran sau zwinglinian stabileau fie o biserică de stat Luterană, fie Zwingliniană. Formarea unei noi biserici de stat nu era ceva complicat. Conducătorul teritoriului respectiv dădea ordin preoţilor să se conformeze doctrinei şi practicii noului credeu. Peoţii duceau la îndeplinire ordinele conducătorilor. Oamenii de rând nu aveau nimic de spus în această problemă.

Înfiinţarea acestor noi biserici de stat erau în avantajul personal al acestor conducători. În felul acesta aveau control mai larg asupra bisericilor şi asupra averilor mănăstirilor. În provinciile Lutherane, prinţul conducător era considerat summus episcopus al bisericii din acel stat. Surprinzător este faptul că religia de stat se schimba în funcţie de poruncile autorităţilor civile. Anumite districte care trecuseră la Zwinglianism, au trecut sub stăpânirea unor conduceri Romano-Catolice, iar populaţia acestor districte au reacceptat credeul Romano-Catolic. Locuitorii regiunii Palatinelor de Sus au fost nevoiţi să-şi schimbe religia de patru ori în timpul Reformei. Oamenii, fie protestanţi, fie catolici, nu au luat credinţa lor în serios, ca să fie gata să sufere persecuţii pentru ea. Numărul martirilor Luterani şi Zwingliniani este foarte mic. Anabaptiştii s-au plâns de multe ori că au fost ridiculizati pentru că au fost gata să îndure persecuţii pentru credinţa lor. După cum s-a arătat, orice disidentă sau deviere de la crezul bisericii de stat era sever pedepsită.

Din scrierile lui Luther şi Zwingli, reiese clar că în anii de început ai Reformei, ei au apărat principiul membriei voluntare, nevoia disciplinei în biserică şi independenţa bisericii de stat. Toate aceste obiective nu au putut fi atinse de Luther şi Zwingli. Istoricul lutheran, profesorul Karl Mueller, Tuebingen, Germania, a spus: "Puterea agresivă, cuceritoare, pe care lutheranii au manifestat-o în prima perioadă, s-a pierdut oriunde, în momentul în care guvernanţii au luat problema în mâinile lor şi au stabilit Crezul Lutheran."

3. REFORMA RADICALĂ

Reforma radicală a fost o impresionantă mişcare de reînnoire spirituală şi eclesială, care a însoţit aproape toate bisericile, catolice şi protestante, în timpul marilor treziri religioase din secolul al XVI-lea. Această mişcare nu a fost una "de periferie" în ceea ce priveşte scopurile fundamentale şi valorile ei spirituale.

Îmbrăţişând atât ecumenismul, cât şi sectarismul, revoluţia violentă şi convieţuirea paşnică, precum şi orientările mistice şi raţionaliste ale Evului Mediu Târziu, Reforma Radicală, considerată ca o entitate separată, a supus unei critici severe întregul corpus christianum, care suferise schimbări în urma mişcării protestante şi a celei catolice.

Abia în ultimii ani reformatorii radicali au început să iasa din conul de umbră în care au fost abandonaţi de către oponenţii lor din secolul al XVI- lea. De exemplu, Heubrucg Bullinger îi numea "duşmani diavoleşti şi distrugători ai Bisericii lui Dumnezeu".

Uneori, reformatorii radicali sunt consideraţi ca fiind "aripa de stânga a Reformei".

Recunoscând folosirea anacronică a termenului "aripa de stânga", George Williams propune expresia "reformă radicală" ca termen colectiv pentru desemnarea tuturor grupurilor religioase novatoare, care nu se încadrează nici în bisericile catolice, nici în cele protestante. Tipologia lui Williams aplicată radicalilor este cea mai comprehensivă şi cea mai durabilă, în ciuda faptului că a fost enunţată în urmă cu treizeci de ani.

Williams îi împarte pe radicali în trei grupări mari: anabaptiştii, spiritualiştii şi raţionaliştii evanghelici.

Fiecare ramură a Reformei radicale s-a ataşat unei anumite "rădăcini". În cazul Anabaptiştilor, această "rădăcină" era Biblia. Ei nu doreau numai să reformeze biserica, ci să o readucă la puritatea ei apostolică.

Anabaptiştii, la rândul lor, sunt împărţiţi în următoarele grupări: biblici, comunitari şi eschatologici. Reforma radicală nu este numai o "aripî", ci este o mişcare care a dat naştere unei noi forme a credinţei şi a vieţii creştine. După cum a spus un reputat savant, a fost "o reformă a reformei" sau "o corectare a corectării catolicismului"

Tocmai acest lucru, precum şi faptul că cea mai mare parte a radicalilor a fost nevoită să dezvolte un model de viaţă în afara graniţelor oficiale, a dat spiritualităţii şi vieţii lor spirituale un iz aparte. Reformatorii radicali au trăit în afara ordinii stabilite. Mulţi dintre ei au acceptat exilul, tortura şi pedeapsa capitala, decât să se lepede de Domnul care i-a chemat să-şi ia crucea şi să-L urmeze.

3.1 Anabaptiştii evanghelici în Elveţia

3.1.1. Apariţia Fraţilor Elveţieni

Fondatorii mişcării anabaptiste elveţiene au făcut parte din grupul de susţinători înflăcăraţi ai Reformei condusă de Zwingli. Ei s-au despărţit de Zwingli când, contrar programului de reformă iniţial, acesta s-a îndreptat într-o direcţie diferită. Cei mai reprezentativi conducători ai Fraţilor Elveţieni au fost: Conrad Grebel, Felix Manz, Blaurock (George Cajakob), Andrew Castelberger, Wilhelm Reublin.

Conrad Grebel a fost liderul mişcării anabaptiste elveţiene. El s-a născut în anul 1498 într-o familie de nobili. Tatăl sau, Jacob Grebel, a fost senator, membru al Consiliului din Zurich. Conrad, ca tânăr, a urmat şcolile din Zurich. În toamna anului 1514, a devenit student la Universitatea din Basel şi între anii 1515-1518 a studiat la Universitatea din Viena, Austria. În Viena a fost prieten cu Vadian (Joachim von Watt), profesor de limbi clasice, care mai tarziu s-a căsătorit cu sora lui Conrad, Marta. Din octombrie 1518 până în iulie 1520, el a studiat la Paris. După întoarcerea la Basel, a lucrat la o editură care publica cărţi latine. Zwingli, în 1522, s-a referit la Conrad Grebel ca la un nobil tânăr şi educat.

Datorită pregătirii deosebite, Conrad Grebel şi Felix Manz urmau să obţină recomandarea lui Zwingli pentru posturile de profesori în greaca şi respectiv latină, la şcoala teologică ce urma să se înfiinţeze în Zurich. Bullinger, colaboratorul şi succesorul lui Zwingli, a afirmat că ei sunt foarte bine pregătiţi pentru aceste pozitii, dar "ei au devenit stăpâniţi de un spirit anababaptist în aşa măsură, încat ei nu mai sunt interesaţi de nimic altceva decât de promovarea anabaptismului lor". În toamna anului 1522, Conrad Grebel a experimentat o trezire religioasă deosebită, urmată de o convertire profundă, care a marcat începutul unei perioade deosebite în viaţa lui.

Felix Manz s-a născut în 1490, în Zurich, fiind educat în şcolile înalte din Zurich şi Viena. Cunoştea bine greaca şi latina, dar specialitatea lui era ebraica. De la început s-a identificat cu mişcarea de reformă a lui Zwingli, fiind unul din liderii care ţineau studii biblice. Când Zwingli a decis în favoarea unirii bisericii cu statul, el a devenit colaboratorul lui Grebel, în opoziţie cu ideea înfiinţării unei noi biserici de stat.

George Cajakov, numit Blaurock, s-a născut în localitatea Bonaduz, în cantonul suedez Grisons. A fost educat în Chur, oraşul principal al acestui canton, devenind călugar în St. Lucius. Când Reforma a ajuns la el, a părăsit mănăstirea spre sfârşitul anului 1524, a plecat la Zurich, centrul mişcării din Elveţia, ca să ia legătura cu Zwingli. Un cronicar contemporan cu el relatează că Blourock a arătat un mare zel şi a avut multe discuţii cu Zwingli, dar nu a fost de acord în întregime cu programul de reformă. Apoi, el a auzit de Grebel şi Manz şi s-a identificat cu ei în încercarea de a forma o biserică evanghelică. Blourock era un om cu convingeri adânci, cu mult zel şi elocvenţă.

Wilhem Reublin a fost preot la St. Alban Catholic Church, Basel, unde a început să vorbească împotriva doctrinelor şi practicilor nescripturale. Mari mulţimi de oameni veneau să-i asculte predicile. În procesiunile anuale era obiceiul ca preotul să conducă procesiunea prin oraş, purtând relicve ale sfinţilor. La procesiunea ţinută la data de 13 iunie 1522, Reublin a purtat o Biblie deschisă, spunând: "Acesta este adevăratul lucru sacru, celelalte nu sunt decât oase de oameni morţi." A fost primul preot din Elvetia care, în 1523, s-a căsătorit. Datorită predicilor împotriva botezului copiilor mici, a fost arestat şi audiat în Zurich în august 1524. Mai târziu a fost botezat şi s-a unit cu Fraţii Elveţieni.

După cum s-a specificat, părinţii mişcării anabaptiste au fost, în decursul a câtorva ani, uniţi cu Zwingli şi au susţinut din toată inima programul de reformă. În a doua dispută (octombrie, 1523), în care s-a discutat în legătură cu abolirea Liturghiei şi imaginilor, s-a văzut o diferenţă notabilă între Zwingli şi Grebel în legătură cu atitudinea faţă de reformarea practică a bisericii. În ultima zi a dezbaterilor, Conrad Grebel şi prietenul lui, Simon Stumpf, au cerut abolirea Liturghiei fără nici o ezitare. Amândoi, la această dezbatere, au prezentat această practică romană că ceva nescriptural, contrară concepţiilor evanghelice. În timpul dezbaterilor, Grabel a spus: "Primul lucru necesar, înainte de orice altceva, este abolirea Liturghiei. Multe s-au discutat despre aceasta, dar nimeni dintre preoţi nu vrea să termine cu acest lucru abominabil."

Zwingly a replicat: "Consiliul (autorităţile civile) vor decide în legatură cu Liturgia". La care, Simion Stumpf i s-a adresat cu memorabilele cuvinte: "Maestre Ulrich, nu ai dreptul să laşi ca decizia la această problemă sa fie luată de Consiliu. Problema este deja decisă; Duhul lui Dumnezeu o decide." Când Consiliul, după a doua dezbatere, a decis ca preoţii să continue a spune Liturghia, Simion Stampf şi-a dat demisia, slujind poporul ca un lucrător al Evangheliei. În 3 noiembrie, acelaşi an i s-a ordonat să părăsească satul în care slujea, iar în 20 noiembrie a fost exilat din cantonul Zurich. Începând cu această perioada, Zwingli a început să devieze în diferite aspecte de la programul de reformă stabilit iniţial. Decizia lui Zwingli, la finalul acelor discuţii a fost aceea că nu trebuie să se facă nici o schimbare fără aprobarea Consiliului. El a cerut ca practicile Romano-Catolice să fie păzite până când guvernul va ordona abolirea lor.

În scrierile lui timpurii, Zwingli s-a exprimat împotriva botezării copiilor mici. El a recunoscut de asemenea nevoia unei disciplinări scripturale, care să fie aplicată în biserică, lucru imposibil de realizat într-o biserică de stat. El a apărat principiul non-rezistenţei şi a admis că jurămintele sunt contrare cuvintelor Domnului Isus. Referitor la aceste puncte, Zwingli şi-a schimbat în mod gradat poziţia iniţială.

Cand Zwingli a fost de acord cu stabilirea unei biserici de stat în care membria era obligatorie pentru toată populaţia, el a realizat că din acest punct de vedere practica botezării copiilor era ceva esenţial. Într-o perioadă scurtă de timp, el a devenit un apărător înflăcărat al botezului copiilor.

Cu privire la botezul copiilor au avut loc multe dezbateri; în cele din urma, Cosiliul a ordonat ca Grebel şi Mantz să nu mai ţină întâlniri şi să accepte deciziile lor. Cei care refuzau să-şi boteze copiii erau exilaţi sau încarceraţi în inchisoarea Wellenberg. Toate aceste ameninţări nu i-au descurajat pe Grebel şi colaboratorii săi.

Într-o scrisoare către Vadian, Zwingli a declarat că nimic nu s-a realizat prin persecuţii, curajul şi puterea lor fiind de nezdruncinat. Decizia Consiliului de a suprima mişcarea disidentă a convins Fraţii că este în zadar să mai aştepte toleranţă de la autorităţile civile. Au realizat faptul că organizarea lor ca Biserică nu mai poate fi amânată şi au declarat că "este mai bine să ascultăm de Dumnezeu decât de oameni." Câteva zile mai târziu, după disputa din 17 ianuarie, Fraţii Elveţieni s-au organizat ca biserică.

Caspar Braitmichel, descrie începutul Bisericii Fraţilor Elveţieni în felul următor:

"Conrad Grebel, Felix Manz şi alţii şi-au găsit că între ei există înţelegere referitoare la crezul lor. Ei au realizat, într-o teamă sfântă de Dumnezeu, că era în primul rând necesar să obţină de la Cuvântul divin şi de la predicarea acestuia o credinţă adevărată, care lucrează în dragoste, şi apoi să primească adevaratul botez creştin, bazat pe mărturisirea credinţei, ca răspuns al unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, fiind întărit în a-L sluji pe Dumnezeu în toată sfinţenia unei vieţi creştine sfinte şi să stea neclintiţi prin toate persecuţiile, până la sfârşit."

După un timp, aşa cum erau împreuna, o mare nelinişte a venit peste ei şi au fost mişcaţi în inima lor. Apoi toţi împreuna au înghenunchiat în faţa Atotputernicului Dumnezeu, Cel ce cunoaşte toate inimile şi L-au implorat să le dea harul să-I facă voia Lui divină şi să-i învrednicească cu Harul Său. Dupa ce s-au ridicat de la rugăciune, George Blaurock i-a cerul lui Conrad Grebel să-l boteze cu adevăratul botez creştin, pe baza mărturiei şi credinţei lui. După ce s-a făcut aceasta, ceilalţi l-au rugat pe George să-i boteze. El a îndeplinit dorinţa lor, în frică de Dumnezeu.

Acest lucru s-a întâmplat cu trei sau patru zile după dezbaterile din 17 ianuarie 1525. Reforma Zwingliniană încă nu exista atunci. Biserica catolică a fost abolită de Paşti, în acelaşi an. Înfiinţarea acestei biserici voluntare a lui Grebel şi Mantz, contrar ordinilor Consiliului, având în faţă ameninţarea persecuţiei, nu a putut să nu facă o impresie profundă asupra oamenilor în general, şi în special asupra persoanelor cu un adânc sentiment religios, care şi-au dat seama de poziţia compromiţătoare adoptată de liderii religioşi recunoscuţi.

3.1.2. Fraţii Elveţieni în Zurich

Formarea Bisericii Anabaptiste fără acordul autorităţilor civile nu putea avea alte urmări decât declanşarea persecuţiilor împotriva anabaptiştilor. În cantonul Zurich, la mai puţin de o lună de la înfiinţarea acestei grupări, au avut loc primele arestări. În februarie 1525, douăzeci şi cinci de anabaptişti au fost închisi, dar nu după mult timp au fost eliberaţi sub restricţii severe. În 16 martie, acelaşi an, Consiliul din Zurich a publicat un mandat prin care se decreta că toţi cei ce se vor boteza vor fi exilaţi. Mulţi dintre ei au fost arestaţi din nou, printre ei fiind şi Conrad Grebel, Felix Mantz, Blaurock, cu care Zwingli a avut trei zile de discuţii în 20 - 22 martie. Ei au fost chemaţi pe rând în faţa lui Zwingli şi asistenţilor săi şi au avut permisiunea de a răspunde la unele din întrebările lor. Douăzeci şi unu de persoane (14 bărbaţi şi 7 femei) au fost închise în temniţa întunecoasă a Turnului Vrăjitoarelor. După două săptămâni au reuşit să scape, probabil cu ajutorul unor persoane din Consiliu. Blaurock a fost excomunicat, deoarece nu era din Zurich. Între luna noiembrie 1524 şi iunie 1525, Zwingli a publicat trei cărţi împotriva "Fraţilor", iar în noiembrie, altă carte în care el a apărat poziţia bisericii de stat şi a avansat diferite acuzaţii la adresa anabaptiştilor. Fraţii nu au avut nici un mijloc pentru a se apăra. Dorinţa mare a lui Grebel era să le fie aprobată apărarea doctrinei lor prin scris, cerere care nu a fost niciodată aprobată. În principatul Grunningen, parte a cantonului Zurich, au fost arestate peste 100 persoane. Magistraţii din acest principat au arătat simpatie faţă de întemniţaţi şi, în loc să-i trimită la Zurich, au trimis patru deputaţi pentru a trata organizarea unei dezbateri publice între cele două părţi. Pe data de 6 Noiembrie a avut loc dezbaterea respectivă. Grebel, Mantz şi Blaurock au apărat poziţia Fraţilor. Pe data de 8 noiembrie, cei trei apărători au fost din nou întemniţaţi. Martin Link şi Michael Sattler au fost exilaţi din cantonul Zurich. Au fost eliberaţi în scurt timp, fiind ameninţaţi cu cele mai aspre pedepse, în cazul în care nu vor renunţa la disidenta lor. În martie 1526, Grebel, Mantz, Blaurock, Balthasar Hubmaier şi mulţi alţii au fost condamnaţi pe viaţă. Alţi 14 Anabaptişti au fost condamnaţi, printre care şi mama lui Feliz Mantz. În ziua când a fost pronunţată această sentinţă, Consiliul din Zurich a decretat că oricine va susţine rebotezarea va fi "înecat fără milă". Pare foarte enigmatic, dar cu toate aceste grele condamnări, toţi au fost eliberaţi în câteva săptămâni. Bullinger presupune că Anabaptiştii au fost ajutaţi de "anumite persoane" suspuse, în fruntea lor fiind Jacob Grabel, tatăl lui Conrad.

Conrad Grabel a murit de ciumă după câteva luni de la această condamnare, în Maienfeld, iulie ori august 1526. Cu toate că nu a fost fondatorul Bisericii Fraţilor Elveţieni, în sensul în care a fost Zwingli fondatorul Bisericii Reformate, sau Luther, fondatorul Bisericii Luterane, el a fost cel mai talentat şi proeminent dintre liderii Fraţilor Elveţieni. El a sperat din toată inima că liderii reformaţi, în concordanţă cu principiile iniţiale, vor organiza biserici de tip Nou-Testamental. A sperat că, înfiinţându-se biserici de stat, acestea nu vor folosi sabia împotriva lor. Când toate aceste speranţe s-au năruit, a fost gata să sufere pentru convingerile lui religioase, acceptând să fie un proscris.

În ciuda persecuţiilor, întemniţărilor inumane, mişcarea Fraţilor Elveţieni s-a răspândit în principatele Gruningen, St. Gall, Bern, Basel, Schaffhausen, Appenzell. În principatul Gruningen, cantonul Zurich, erau mulţi Anabaptişti, iar oficialii au refuzat în mod constant să condamne pe cineva la moarte, făcând apel la o prerogativă acordată de Casa de Hapsburg. Doi conducători, Jakob Falk şi Heinrich Reimann, au fost ţinuţi închişi în Gruningen o perioadă lungă de timp, în ciuda insistenţelor celor din Zurich de a-i executa. În cele din urmă ei au fost predaţi autorităţilor din Zurich, cu arbitrajul celor din Bern. La data de 5 septembrie 1528, ei au fost înecaţi în râul Limmat.

Alţi membrii întemniţaţi ai Fraţilor Elveţieni au fost predaţi Consiliului din Zurich în septembrie 1528. Conrad Winkler, alt lucrător al Fraţilor, a fost executat prin înecare în Zurich, pe 20 ianuarie 1530. El a lucrat cu succes în multe locuri, în particular în cantonul Bern, unde, în iunie 1528, a fost pus la stâlpul infamiei, apoi bătut cu nuiele, în timp ce era purtat pe străzile oraşului.

El a fost condamnat deoarece, "împotriva ordinelor, a botezat aşa de multe persoane, încât nu le mai ştie numărul". În următorii cincizeci de ani de la martirajul lui Heinrich Karpfis şi Hans Herzog, sunt puţine informaţii cu privire la activitatea Anabaptiştilor în cantonul Zurich. În 31 iulie 1588 se adresează Consiliului din Zurich o petiţie în care se arată că activitatea Anabaptiştilor creşte din ce în ce mai mult la sate, dar şi la oraşe.

În 1601, 1602, Consiliul din Zurich a publicat alte mandate împotriva Fraţilor, iar în decembrie, acelaşi an, s-a emis Edictul Anabaptist, care prevedea multe articole împotriva celor ce colaborau sau deveneau anabaptişti. Ultimul martir al Fraţior Elveţieni, care a fost executat în Zurich, a fost Hans Landis.

În cantonul Zurich, persecuţiile au continuat, mulţi au murit în temniţă, iar în februarie 1660, guvernul Elveţiei a trimis o srisoare în Zurich, cerând ca Anabapiştii (menoniţii) să aibă permisiunea de a părăsi ţara, luând cu ei averile lor. Cererea a fost refuzată. Mai tarziu, mulţi menoniţi din cantonul Zurich au fugit în Alsacia şi Palatine. Mulţi din primii emigranţi care s-au stabilit în Lancaster, Pennsylvania, în 1710 - 1727 au venit din Zurich.

3.1.3. Fraţii Elveţieni în St. Gall

Oraşul St. Gall, în partea de est a Elveţiei, a avut, pentru o scurtă perioadă de timp, o largă congregaţie, depăşind cu mult, ca număr, alte congregaţii. Condiţiile în care mişcarea Fraţilor Elveţieni a apărut şi s-a dezvoltat diferă mult de condiţiile mişcării din Zurich şi de alte cantoane elveţiene. Consiliul din St. Gall nu a văzut nici un motiv de a lua o atitudine netolerantă faţă de mişcarea Fraţilor Elveţieni, aşa că această mişcare a crescut rapid.

Cel mai reprezentativ membru al Consiliului a fost Joachim von Watt, numit Vadian, care în perioada de început, când nu era sub influenţa lui Zwingli, era de acord cu Fraţii în ceea ce priveşte nebiblicitatea botezării copiilor şi a controlului exercitat de stat asupra bisericii. În 25 martie 1525, Conrad Grebel a venit în St. Gall şi a stat până după 9 aprilie. El a predicat şi a botezat un mare număr de credincioşi. După plecarea lui Grebel, alt conducător al mişcării, Eberli Bolt din Lachen, a venit în St. Gall şi a predicat în oraş şi în împrejurimi. Mulţi din ascultători au fost botezaţi. În cele din urmă consiliul i-a cerut să plece din oraş, lucru pe care l-a dus la îndeplinire. Nu după mult timp a fost prins de catolici în cantonul Schqyz şi ars pe rug, în data de 29 mai 1525, fiind primul martir al Fraţilor Elveţieni.

Martirajul lui Bolt a avut loc cu 18 luni înainte de cel al lui Felix Mantz, care este considerat a fi primul martir al Fraţilor Elveţieni. Wolfgang Ulimann a continuat munca începută de Grebel şi Bolt. Consiliul din St. Gall, în cele din urma, şi-a schimbat atitudinea faţă de Ulimann şi ceilalţi fraţi, iar în iunie 1525 persecuţia a fost declanşată. Au avut loc exilari, arestări şi mulţi au părăsit de bună voie regiunea. Ulimann a fost exilat de mai multe ori, în cele din urma a fost decapitat în anul 1530.

De asemenea, o parte din anabaptişti au renunţat la practicarea credinţei în mod public, iar cei mai mulţi au părăsit regiunea.

3.1.4. Fraţii Elveţieni în Cantonul Bern

Cantonul Bern este unul din cele mai largi cantoane ale Elveţiei. În zece ani de la începutul Mişcării Anabaptiste, cantonul Bern a devenit cel mai puternic centru al Fraţilor. În nicio altă zonă a Elveţiei sau Germaniei Biserica Fraţilor Elveţieni nu a crescut aşa de mult, sub o severă persecuţie ca în cantonul Bern, în mod special în Emmental. Consiliul din Bern a fost de acord cu Reforma încă din primii ani, dar nu a desfiinţat practicile catolice încă câţiva ani. Când au ajuns Fraţii în Bern, Biserica Catolică era biserică de stat. În aprilie 1527, opt Fraţi din Basel, printre care şi Hans Seckler şi Jacob Hochrutiner, au sosit în Bern şi nu după mult timp au fost arestaţi.

Haller Berthold, colaboratorul lui Zwingli, într-o scrisoare adresată acestuia a scris că după trei ore de discuţii cu întemniţaţii anabaptişti, i-a rugat pe aceştia să nu fie ofensaţi de icoanele din biserici care încă nu au fost mutate şi că nu a gasit argumente biblice pentru a combate învăţăturile lor. Pentru a-l ajuta pe Haller, dar şi pe ceilalţi clerici, Zwingli a publicat în limba latina o replică la Mărturisirea de credinţă a Anabaptiştilor de la Schleitheim. După câţiva ani, Haler şi-a schimbat atitudinea binevoitoare faţă de Anabaptişti şi a aprobat cele mai severe măsuri pentru suprimarea lor. Primii martiri au fost Hans Secker, Hans Treyer şi Heeini Seiler, care au fost înecaţi în râul Aare, în iulie 1529. Până în anul 1534 toate execuţiile se făceau prin înecare. În noiembrie, acelaşi an, a fost emis un decret care specifica faptul că bărbaţii să fie executaţi prin decapitare iar femeile prin înecare. Războiul religios din 1531, unde forţele Protestante au suferit o mare înfrângere din partea Catolicilor, a produs un mare şoc în rândul Protestanţilor. Lucrul acesta a creat condiţiile unui viitor progres al anabaptiştilor. Zwingli însuşi şi-a pierdut viaţa pe câmpul de luptă de la Cappel. Cu toate aceste evenimente, atitudinea autorităţilor a rămas aceeaşi. Consiliul din Bern, văzând că persecuţiile nu dau rezultatele scontate, a schimbat tactica în ceea ce priveşte înfrângerea mişcării Anabaptiste. În speranţa că o dezbatere publică îi va convinge de erorile doctrinare, Consiliul din Bern a convocat o întâlnire între cele două părţi, întâlnire care a avut loc la Zofigen, între 1 şi 9 iulie 1532. Consiliul a făcut public un raport al acestei dezbateri publice. Acest raport al întâlnirii de la Zofingen este una din cele mai importante surse de informare cu privire la doctrinele şi practicile Fraţilor Elveţieni.

Dupa acestă dezbatere, Anabaptiştii s-au împrăştiat şi înmulţit în cantonul Bern ca niciodată până atunci. O parte din ei au fost execuaţi prin înec, dar fiindcă aceştia sufereau moartea fără teamă, grupul lor a continuat să se înmulţească. Haller a ezitat în a-i trimite la moarte pe anabaptişti şi, urmând exemplul celor din Strasburg, pe data de 2 martie1533 a publicat un mandat care stabilea ca toţi Anabaptiştii să fie instruiţi şi corectaţi de către predicatori în mod prietenos. Dacă refuzau să retracteze, s-a cerut ca ei să-şi practice credinţa pentru ei înşişi. Dacă refuzau şi aceasta, erau condamnaţi la închisoare pe viaţă. Mandatul a fost revocat după două săptămâni. A fost emis un alt ordin în 8 noiembrie1534, în care se ordona ca toţi anabaptiştii să jure că sunt de acord şi susţin crezul prescris de Consiliu. Fiecare persoană care nu jura trebuia să fie arestată. A început vânătoarea şi au fost acordate recompense pentru prinderea anabaptiştilor. Oglinda Martirilor conţine o listă a Fraţilor care au fost martirizaţi în Bern din 1529 până 1571. Lista a fost păstrată de Christian Kropf şi încorporată în cartea Oglinda Martirilor. În 1651 toate închisorile din Bern au fost din nou umplute. Consiliul din Bern a dat ordin ca toţi bărbaţii să poarte sabie şi să jure. În 1671 a avut loc o mare migraţie a Fraţilor în Alsacia şi Palatine. O scrisoare a lui Hans Moser, datată pe 22 iunie 1709, trimisă în Olanda, descrie cât de teribilă era situaţia în Elveţia. Regele Prusiei, Frederick I, a intervenit pentru menoniţii din Elvetia ca să fie lăsaţi să se refugieze în Olanda. Multi menoniţi au emigrat în America în 1711. Totuşi, la mijlocul secolului a avut loc o schimbare evidentă spre o toleranţă parţială. După revoluţia franceză, Elveţia a devenit republică, schimbare care a marcat încetarea persecuţiilor.

3.1.5. Anabaptiştii evanghelici în Sudul Germaniei

În Sudul Germaniei, oraşul Strasburg in Alsacia, a fost principalul centru anabaptist. Oraşul Augsburg, Bavaria, este considerat a fi un alt punct central al mişcării Anabaptiste. Primul lider anabaptist care a lucrat şi botezat în Augsburg a fost Hans Denck. În luna mai, 1526, Hans Hut, în timpul unei şederi de trei zile la Augsburg, s-a întâlnit cu Denck, fiind botezat de acesta. Hans Hut a lucrat ca evanghelist şi a avut un mare succes în sudul Germaniei şi în Austria. În februarie 1527, s-a întors în Augsburg, unde a botezat multe persoane, printre care fostul călugar Sigmund Salminger. Amândoi au fost aleşi ca lucrători în Biserica Anabaptistă. Eitelhans Langenmantel, unul din nobili, convertit de Hut, a scris mai târziu o mică lucrare în apararea doctrinei anabaptiste evanghelice. El a murit ca martir în aprilie 1528, la Weissenhorn.

Anul următor, în duminica Paştelor, un grup de 86 persoane au fost prinse şi încarcerate. Leopold Schnieder a fost martirizat în 15 aprilie 1528. Restul celor care au fost închisi, după ce au fost chinuiţi, au fost exilaţi. Foarte mulţi refugiaţi din Augsburg au plecat în oraşele germane de sud, dar aproximativ 100 s-au stabilit la Stasburg. Cei rămaşi aveau întâlniri de închinare în pădure sau într-o carieră de piatră, lângă satul Goegginger. Înainte de persecuţie, Hans Hut s-a reîntors la Augsburg, lucrând cu succes în Austria de Sus şi alte regiuni ale Germaniei şi Austriei.

Spre sfârşitul anului 1526 a avut loc o dezbatere publică cu Balthasar Hubmaier al Bergen, Moravia, apărând principiul nonrezistenţei. Între aceşti doi lideri anabaptişti a mai avut loc altă confruntare la castelul Nikolsburg. Hut a mai lucrat şi în Viena, dar s-a intors în Augsburg, unde, în 16 septembrie 1527, a fost închis. A murit în închisoare şi trupul lui a fost ars pe rug în 7 decembrie 1527.

La scurt timp de la închiderea lui Hans Hut a avut loc o conferinţă anabaptistă, prezidată de Hans Denck. Deoarece la scurt timp un mare număr din participanţi au fost martirizaţi, conferinţa aceasta este cunoscută sub numele de Sinodul Martirilor. Se pare că au fost puncte de vedere diferite şi nu sunt multe informaţii în legătură cu subiectele discutate. În ceea ce-l priveşte pe Hans Denck, el a plecat la Basel şi după două luni de la această conferinţă, a renunţat la învăţătura anabaptistă cu privire la nevoia botezului credincioşilor.

În perioada 1544 - 1556, Pilgrim Marpeck a lucrat în Augsburg. În oraşele Germaniei de sud, ca Regensburg, Ulm, Memmingen, Worms şi altele au existat congregaţii anabaptiste. Sub Electorul Frederich II, Biserica Luterana a devenit biserica de stat. În încercarea de a-i câştiga pe anabaptişti de partea Luteranilor, a fost organizată o dezbatere publică la Pfeddersheim, în 1557. Acestă dispută a fost fără succes.

Electorul Frederich III a abolit luteranismul şi Biserica lui John Calvin a devenit biserică de stat. O nouă dezbatere publica, tot fără rezultat, a avut loc între 28 mai şi 19 iunie 1571, la Frankesthal, în Palatine. Anabaptiştii au refuzat să accepte crezul oponenţilor lor şi au fost ameninţaţi cu severe persecuţii.

3.1.6. Anabaptiştii evanghelici în Austria

În primavara anului 1526 se găsesc urme ale muncii anabaptiştilor evanghelici pe valea râului Inn, în Tyrol. Guvernanţii acestei provincii au publicat un strict edict împotriva Fraţilor, în noiembrie, 1527. Leonard Shiemer, un învăţat şi distins evanghelist a fost prins de autorităţile din Rattenburg, în Tyrol. El a recunocut că a botezat multe persoane în Austria şi Bavaria.

În ianuarie 1528 a fost executat prin decapitare. Câteva săptămâni mai târziu, Hans Schlaffer, alt predicator zelos, a fost ars pe rug la Schwatz în aceeaşi provincie. Pilgrim Marpeck a fost botezat în această perioadă la Rattenberg.

Hans Hut a fost unul din cei mai activi misionari din provinciile austriece. El a făcut greşeala de a stabili data reîntoarcerii lui Hristos. Din anumite texte din Daniel, Hut a calculat că pedeapsa asupra creştinătăţii va veni prin invazia turcilor, iar dupa aceasta Isus va reveni. Hans, dupa cum s-a menţionat, a murit în închisoare.

George Blaurok a fost martirizat în Tyrol. El a fost unul din primii lideri ai Fraţilor Elveţieni. A fost torturat cu sălbăticie, apoi ars pe rug. Persecuţiile din Tyrol au fost printre cele mai severe. În februarie 1530, autorităţile din Tyrol au raportat la Viena că şapte sute de persoane, bărbaţi şi femei, au fost martirizaţi în provincie şi mulţi au emigrat în Moravia. După anul 1533, anabaptiştii din Tyrol au făcut parte din grupul Huterit. Deşi nu au putut stabili o colonie, ei au fost destul de organizaţi.

În anul 1592 o mare prigoană împotriva anabaptiştilor a început în Moravia. Migraţia spre acestă regiune a scăzut simţitor. După razboiul de 30 ani, Moravia a încetat a mai fi o zonă de refugiu pentru Anabaptişti.

3.1.7. Anabaptiştii evanghelici în Olanda.

Datorită eforturilor evanghelistice ale lui Hofman, anabaptismul a ajuns în Olanda. În luna mai, 1530, Hofman a avut ocazia să viziteze cea mai mare biserică din Emden, unde a botezat 300 persoane. Înainte de aceasta, anabaptismul era necunoscut în nordul Germaniei şi Olanda.

Deoarece melchioriţii erau singura grupare despărţită de Biserica Catolică, Obbe Philip şi fratele său Dirck s-au alăturat acestei mişcări. Când previziunile lui Hofmann cu privire la vremea sfârşitului nu s-au adeverit, Obbe Philips şi alţi prieteni au renunţat la melchiorism. Prin studiul independent al Scripturilor ei au căpătat lumina cea adevărată. El a devenit fondatorul Bisericii Mennonite din Olanda. Ei au fost numiţi Obbeniti înainte de a fi numiţi Mennoniţi.

Obbeniţii existau deja de doi ani atunci când Menno Simmons s-a convertit şi botezat. Este de remarcat faptul că între Obbeniţi şi Fraţii Elveţieni a existat o mare asemănare în ceea ce priveşte doctrina şi practica, cu toate că nu a fost nici o legătura între ei. Nici Obbe Philips, nici Simons Menno nu erau familiari cu scrierile Fraţilor Elveţieni, nici cu scrierile lui Balthazar Hubmaier. Este evident faptul că nu prin influenţa Fraţilor Elveţieni a ajuns Obbe Philip la aceleaşi învăţături cu ale Fraţilor Elveţieni. În acea vreme, în Ţările de Jos existau cel puţin trei secte anabaptiste. Aceste grupări anabaptiste, numite şi eschatologice, vor fi prezentate într-un capitol separat.

3.1.7.1. Menno Simons

Menno Simons a fost cel mai important conducător al grupării Anabaptiste din cadrul Reformei Radicale, dar nu a fost nici primul, nici cel mai original exponent al acestei mişcări. Menno s-a născut în 1496, la patru ani dupa ce Cristofor Columb a descoperit America, la exact 13 ani dupa naşterea lui Luther şi cu 13 ani înainte de naşterea lui Calvin. El a fost fiul unui băcan din satul Witmarsum, aflat la numai 12 Km distanţă de Marea Nordului. Cunoaştem puţine lucruri despre educaţia timpurie a lui Menno. Probabil că a studiat la Bolssward, în şcoala mănăstirii, nu departe de casă. A reuşit să înveţe destul de bine latina, se descurca în greacă, dar nu cunoştea ebraica. De asemenea, cunoştea destul de bine scrierile anumitor părinţi bisericeşti, ca Tertullian, Ciprian şi Eusebiu. Menno pretinde că nu a citit Biblia decât după doi ani de la ordinarea sa ca preot, deşi, bineînţeles, trebuia să fi cunoscut pasaje din ea, datorită liturghiei romane. Menno a fost ordinat preot al bisericii romane în martie 1524, când avea 28 ani. Chiar de la început a fost numit preot paroh în satul Pingium, unde se născuse tatăl sau. Aici a slujit şapte ani, înainte de a fi chemat preot în satul natal, Witmarsum, în 1531. În acest timp, Menno şi-a făcut datoria de preot de ţară şi şi-a făcut-o destul de bine, mutarea la Witmarsum fiind un fel de avansare. În acelaşi timp, el şi-a petrecut vremea cu tot felul de lucruri nedemne de un preot, cum ar fi băutura, jocul de cărţi. Menno a mărturisit mai târziu că şi după ce a început să citească Sfintele Scripturi: "am avut acea cunoaştere doar prin plăcerea şi dezmăţul la care mă îndemna tinereţea, într-o viaţă murdară, senzuală, nefolositoare şi nu am căutat altceva decât propriul câştig, o viaţă uşoară, favorurile oamenilor, nume şi faimă, aşa cum fac toţi cei ce conduc o astfel de corabie." Se pare că a fost un fel de conducător înnăscut, deşi, aşa cum mărturiseşte chiar el, a fost "un domn şi un prinţ al Babilonului". "Toată lumea mă căuta şi mă dorea. Lumea mă iubea, iar eu o iubeam la rândul meu... Eram primul printre oameni, chiar şi printre cei mai în vârstă. Toţi mă cinsteau. Când vorbeam eu, ei tăceau. Când mergeam undeva, veneau cu mine. Când făceam semn cu mâna să plece, plecau. Tot ce doream, făceau." Mai tarziu, Menno şi-a dat seama, ca şi Eclesiastul, că toate acestea nu sunt decât "deşertăciune". Când acest bon vivant a devenit un bun creştin, şi-a pierdut toţi prietenii. "Înainte eram ridicat în slăvi, acum abandonat... Odinioară eram prieten, acum devenisem duşman." Ca şi Luther, Zwingli şi Calvin, Menno a trebuit să se lupte cu Evanghelia. Biografii lui Menno se întreabă de ce i-a trebuit atât de mult timp să o rupă cu Biserica Romana şi să îmbrăţişeze cauza anabaptistă.

Putem înţelege mai bine cariera de mai târziu a lui Menno, dacă analizăm cu atenţie procesul care a dus la această decizie. Există trei evenimente şi idei importante în dezvoltarea conştiintei lui Menno despre Biserica adevarată şi rolul lui în aceasta. Ca în cazul celorlalţi reformatori, Euharistia a jucat un rol important în procesul ruperii de Roma. În 1525, chiar în anul în care Grebel şi Mantz organizau primele adunări anabaptiste în Elveţia, Menno a început să aibă îndoieli cu privire la doctrina transsubstanţierii.

"Ori de câte ori ţineam în mână pâinea şi vinul la mesă, îmi venea în minte gândul că nu sunt trupul şi sângele Domnului. Credeam că diavolul îmi sugerează aşa ceva, credeam că astfel de gânduri mă vor rupe de credinţa mea. M-am spovedit de multe ori, am suspinat şi m-am rugat: dar această idee nu-mi ieşea din minte."

Faptul că Menno a avut astfel de idei "eretice" nu era ceva neobişnuit, deoarece prezenţa reală la lui Hristos în elementele Cinei era pusa sub semnul întrebării în diferite cercuri din Olanda. Nu mai târziu, Cornelius Hoen, conducătorul sacramentarienilor olandezi, promova ideea că pâinea şi vinul din Euharistie sunt doar simboluri ale suferinţelor şi morţii lui Hristos. Nu ştim dacă Menno cunoştea învăţăturile lui Hoen, dar ştim că a citit câteva din învăţăturile lui Luther. În "captivitatea babiloniană" a Bisericii (1520), Luther afirmă că transsubstanţierea nu este decât o opinie omenească, de vreme ce nu se bazează nici pe Scripturi, nici pe o raţiune sănătoasă. Mai târziu, Menno a declarat că scrierile lui Luther l-au ajutat să înţeleagă că "poruncile omeneşti nu ne pot lega de moartea veşnică". El nu a fost de acord cu sacramentul oficiat la altar, ci a adoptat o poziţie mai apropiată de cea a lui Zwingli. Cu toate acestea, îndoiala lui Menno cu privire la doctrina transsubstanţierii constituie o ruptură importantă de mesa romană, pe care mâi tarziu o descrie în felul următor:

"Da, am spus unui lucru creat, slab, pieritor, care a venit din pământ, care a fost macinat într-o moară, care a fost copt de foc, care a fost mestecat de dinţii mei şi digerat de stomacul meu, adică unei îmbucături de pâine: tu m-ai mântuit... O, Doamne, mulţi ani de zile aşa m-am jucat eu, un biet păcătos nenorocit, cu târfa Babilonului." Menno ar fi putut să rămână în Biserica Romană dacă nu s-ar fi îndoit şi de un alt stâlp al tradiţiei bisericeşti, botezul nou-născuţilor. În 1529, Menno a citit o carte scrisă de un predicator din sudul Germaniei, Theobald Ballicanus, care îl cita pe Ciprian ca fiind un apărător al botezului adulţilor. Totuşi, un alt eveniment, mult mai apropiat de realitatea imediată, a fost catalizatorul care l-a determinat pe Menno să se gândească la acest subiect. În 20 martie 1531, în oraşul Leeuwarden, capitala provinciei olandeze Friessland, un croitor itinerant pe nume Secke Freerks a fost decapitat pentru că fusese botezat a doua oară. Mai târziu Menno comenteaza: "Mi s-a părut foarte ciudat să aud pe cineva vorbind despre un al doilea botez."

Freerks fusese re-botezat în Emden de unul din ucenicii lui Hofmann. Menno spune despre el că a fost un erou pios şi devotat. Execuţia brutală a lui Freerks trebuie să fi produs asupra lui Menno o impresie de durată. Oricum, el a început să studieze pentru a vedea care sunt bazele pentru botezul nou-născuţilor. A examinat argumentele lui Luther, Zwingli şi Bullinger şi le-a găsit nesatisfăcătoare. S-a sfătuit cu un preot din Pingium. În cele din urma "am cercetat Scripturile cu răbdare şi m-am gândit la această problemă cu toată seriozitatea." Astfel, a ajuns la concluzia ca "toţi s-au înşelat în privinţa botezului nou-născuţilor"

Faptul că Menno a apelat la Scripturi a fost un pas important în pelerinajul său. El a început să predice din Scripturi, până acolo încât şi-a câştigat reputaţia de "predicator evanghelic", deşi, spunea el mai târziu, "nu eram demn de o aşa numire, deoarece predicarea mea din acea vreme era fără duh şi făra dragoste şi nu dădea nici o roadă bună". Având noi convingeri despre Cina Domnului şi despre botez, totuşi Menno nu s-a despărţit de biserica Romei până când nu a fost răvăşit de evenimentele legate de tragedia de la Munster.

În 1532, câţiva oameni din jurul satului Witmarsum au fost rebotezaţi. Unii dintre ei, printre care se afla şi fratele lui Menno, Peter Simmons, au fost prinşi în valoarea evenimentelor cauzate de împărăţia revoluţionară a celor doi Jani din Munster. În 30 Martie1535, un grup de anabaptişti violenţi au capturat vechea mănăstire din Bolsward. Timp de opt zile ei s-au împotrivit asalturilor autorităţilor, dar în 7 Aprilie mănăstirea a fost recucerită iar radicalii, ucişi cu brutalitate. Printre ei se afla şi fratele lui Menno. Acest eveniment a produs o criză în viaţa lui Menno.

"După ce sângele acestor oameni a intrat în pământ, deşi nu înţelegeam prea bine, am simţit atât de desluşit în inima mea că nu mai puteam suporta şi că nu mai puteam să-mi găsesc liniştea sufletească. M-am gândit la viaţa mea necurată, la viaţa mea carnală, de asemenea m-am gândit la toate doctrinele pline de ipocrizie şi de idolatrie pe care încă le practicam pentru a-mi asigura imaginea de om evlavios, care, de fapt, era lipsită de conţinut. Am văzut pe acesti copii plini de zel, care, deşi greşeau, îşi consacrau de bună voie vieţile doctrinelor şi credinţei." Menno şi-a dat seama că nu a trăit în lumina pe care tocmai o primise. El l-a implorat pe Dumnezeu să-l ierte şi să-i dea o viaţă nouă în Hristos: "Inima tremura în mine. Cu suspine şi lacrimi, m-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea mie, un păcătos căruia îi pare rău, darul harului Său, să-mi dea o inimă curată şi, prin meritele sângelui lui Hristos, să-mi ierte umblarea greşită şi viaţa uşuratică pe care am dus-o şi să-mi dea înţelepciune, Duh, curaj şi un spirit bărbătesc, pentru ca să-I predic cu toată curaţia Numele preaînălţat şi Cuvântul Său curat şi sfânt şi să fac cunoscut tuturor adevărul şi slava Sa." Din aprilie 1535 până în ianuarie 1536, ca preot la Eimarssum, Menno a încercat să iniţieze o reformă evanghelică. Înainte se prefăcuse şi făcuse compromisuri, acum vorbea clar şi fără reţinere. Prima sa scriere, "Blasfemia lui Jan van Leyden", este din acea perioadă. Acesta este un tratat incitant în care Menno opune Împărăţia lui Hristos falselor pretenţii ale "regelui Jan". Menno a scos în evidenţă caracterul necreştin a ceea ce am putea numi "filosofia sabiei" şi a îndemnat la o viaţă de supunere:

"Ne este interzis să luptăm cu arme lumeşti... Un singur lucru aş vrea să ştiu de la voi: sunteţi botezaţi pe sabie sau pe cruce? Fiecare din voi să se păzească de doctrina sabiei, a împotrivirii şi a tot soiul de astfel de lucruri care nu sunt altceva decât o floare minunată, sub care se ascunde un şarpe veninos, care şi-a strecurat veninul în trupurile multora."

În aceeaşi luna în care Jan van Leyden a fost torturat de moarte, Menno s-a rupt definitiv de Biserica Romei. Era cuprins de milă faţă de "turma condusă greşit" care rătăceşte fără să aibă un păstor. La un an dupa ce şi-a părăsit parohia din Witmarsum pentru a deveni un evanghelist itinerant, şapte sau opt fraţi anabaptişti de lângă Groningen l-au rugat să accepte slujba de pastor al micii lor comunităţi. După un timp în care s-a luptat cu această decizie, Menno spune: "Am acceptat şi astfel am început să botez şi să dau învăţătură, să lucrez cu talentele mele limitate pe ogorul Domnului, să asist la construirea Cetăţii Lui sfinte şi a Templului Său şi să repar zidurile dărâmate." Fiind deja botezat, Menno a fost ordinat cum se cuvine, probabil de Obbe Philips care, împreună cu fratele său Dirck, sunt cunoscuţi ca şi conducători spirituali ai anabaptiştilor olandezi, care nu erau de acord cu mişcarea de la Munster.

Aşa cum arată George Williams, Menno, ca multi alţi preoţi romani, a devenit nu doar un anabaptist, ci şi un reordinaţionalist. La câţiva ani dupa ce l-a ordinat pe Menno, Obbe Philips a fost profund dezamăgit de rupturile din interiorul mişcării anabaptiste şi a părăsit frăţietatea. Fratele Dirck nu s-a dezis de credinţă şi a devenit cel mai bun colaborator al lui Menno. El a fost şi un mare teolog, poate mai creativ decat Menno, dar cu siguranţă mai puţin influent decât acesta.

De la ordinarea sa în 1537, până la moartea sa în 1561, Menno a exercitat o influenţă remarcabila asupra anabaptiştilor din Oland şi din Nordul Germaniei. În toţi aceşti ani a fost vânat ca un eretic periculos, de aceea predica noaptea în întâlnirile secrete ale fraţilor şi ale surorilor, botezând noi credincioşi în pâraiele de la ţară şi pe marginea lacurilor, întemeind biserici noi şi ordinând pastori din Amsterdam în Cologne şi în Danzig. Când ne gândim la toate pericolele prin care a trecut Menno, ne miram că a murit totuşi de moarte bună, la 66 de ani. O scrisoare adresată Mariei, regenta Olandei, datată la 19 mai 1541, arată clar pericolele prin care trecea Menno:

"Doamnă, erezia blestematei secte a Anabaptiştilor, care în ultimii cinci sau şase ani s-a răspândit în ţinutul Friesland... ar fi fost fără îndoială eradicată, dacă un fost preot, Menno Symonsz, care este unul din principalii conducători ai sectei sus-numite şi care de trei sau patru ani este fugar, nu s-ar fi abătut prin aceste părţi o dată sau de două ori pe an ca să-i ducă pe bieţii oameni simpli şi neştiutori în rătăcire. Pentru a-l prinde pe acest om, noi am oferit o mare sumă de bani, dar până acum fără succes. De aceea ne-am gândit la ideea să promitem că oferim iertarea unora din cei duşi în rătăcire... dacă reuşesc să înfunde temniţa cu numitul Menno Symonts."

Astfel de intrigi şi de hărţuiri l-au urmărit pe Menno oriunde mergea. În 1542, împaratul Carol al V-lea a emis un edict prin care oferea o sută de guldeni pentru arestarea lui Menno. Acesta spunea despre sine că este un om "fără adăpost". Dar Menno trebuia să se gândeasca şi la alţii. Soţia sa, Gertrude, şi cei trei copii aveau aceeaşi soarta. În 1544 se plângea ca "nu pot găsi nicicum o cocioabă în care sărmana mea soţie şi copilaşii mei să fie în siguranţă un an sau chiar o jumătate de an."

Soţia şi doi din copii au murit înaintea lui. Chiar de la începutul carierei sale, Menno şi-a dat seama că un creştin adevărat nu poate evita crucea. "Dacă Hristos, Capul, a suferit torturi, groază, mizerie şi suferinţă, cum se poate ca slujitorii, copiii şi toţi cei ai Lui să aştepte să trăiască în pace şi libertate?"

Teologia lui Menno Simmons.

Asemenea celorlalţi reformatori, teologia lui Menno este situaţională; ea s-a dezvoltat în contextul implicării lui active în viaţa Bisericii. Scrierile lui reflectă greutăţile de-a lungul unei cariere extrem de dificile. Menno nu a avut niciodată linişte pentru a scrie volume întregi pline de elocvenţă şi inteligenţă sau pentru a construi o teologie sistematică. Cu toate acestea, el a scris cu perseverenţă si isteţime, atât despre moştenirea anabaptistă timpurie, cât şi despre contextul mai larg al tradiţiei creştine, dar în mod special a scris despre implicarea sa masivă în citirea Scripturilor. El a scris aproape 25 cărţi, pe lângă numeroase scrisori, meditaţii şi cântări. Pe pagina de titlu a tuturor scrierilor sale el a scris textul lui Pavel din 1 Corinteni 3.11: Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos. Acest verset a devenit motto-ul vieţii şi teologiei sale.

În 1540, Menno a publicat ceea ce avea să devina cea mai influentă scriere a sa: Dat Fundament des Christelycken sau Bazele credinţei creştine. Acest tratat poate fi comparat cu prima ediţie a Institutelor lui Calvin, publicate doar cu patru ani mai devreme. Era un tratat "la zi", potrivit cu acele vremuri, şi un fel de instruire catehetică pentru noii credincioşi. Calvin a scris un fel de cuvânt înaintea Regelui Francisc I, pledând în favoarea toleranţei pentru protestanţii persecutaţi în Franţa. Menno de asemenea se adresa părinţilor şi magistraţilor ai căror agenţi îi vânau şi persecutau pe anabaptişti. El îi îndemna la toleranţă în virtutea faptului că împărtăşim cu toţii aceeaşi umanitate: şi anabaptiştii sunt oameni, şi ei au nevoie de odihnă şi de pace, cel puţin pentru soţiile şi copiii lor, şi ei se tem de moarte ca şi ceilalţi oameni. Totuşi, ei trebuie să îndure zilnic ameninţarea sabiei stăpânilor şi prinţilor. Menno a spus clar că vorbeşte în numele anabaptiştilor paşnici, care nu opun rezistenţă şi condamnă în mod explicit acţiunile celor de la Munster: "sabia, poligamia, o împărăţie şi un împarat de afară, precum şi multe alte greşeli pentru care au de suferit mult cei nevinovaţi." "Bazele docrinei creătine" este o apologie în favoarea acelor anabaptişti care ştiu să aleagă calea crucii şi nu a sabiei. Menno a recunoscut legitimitatea autorităţilor civile şi a îndemnat la ascultare faţă de ele în toate domeniile care nu prejudiciază cerinţele credinţei. Autorităţile nu au fost sensibilizate şi prigoana împotriva anabaptiştilor a continuat. Adevărata influenţă s-a exercitat asupra credincioşilor care au găsit în ea un rezumat al teologiei anabaptiste şi al regulilor din biserica lor. Această carte a fost tradusă de câteva ori în sec. al XVI-lea, fiind capodopera lui Menno. Mai devreme, el a publicat câteva tratate pentru a clarifica poziţia doctrinară a anabaptiştilor. Printre ele amintim: Învierea spirituală (1536), în care Menno pune în contrast învierea trupească de la sfârşitul vremurilor şi învierea spirituală din păcat întru "viaţa nouă şi schimbarea inimii"; Meditaţie la psalmul douazeci şi cinci (1537), o exegeză personală a psalmului 25, modelată dupa stilul "Confesiunilor" lui Augustin; "Naşterea cea nouă" (1537), în care combate "bălegarul urât mirositor, care sunt poruncile şi legile oamenilor" şi îi îndeamnă la pocăinţă şi regenerare. Ultimile scrieri ale lui Menno devin mai polemice, în măsura în care trebuia să-şi definească punctele de vedere împotriva diferiţilor oponenţi. Unele din scrierile lui sunt scrise împotriva altor anabaptişti, de exemplu David Joris, care credea că este "David" cel escatologic şi care a atras de partea lui pe mulţi nemulţumiţi de la Munster. Adam Pastor, un fost preot pe care Menno l-a ordinat ca lucrător în biserică a ajuns să se îndoiasca de divinitatea lui Hristos. Împotriva lui, Menno a scris a sa "Mărturisire a Dumnezeului Triunic" (1550). Celelalte scrieri ale lui Menno sunt sfaturi pastorale despre disciplina bisericii, spiritualitate (Cum să-i iubim pe copii 1557; Meditaţii şi rugăciuni pentru timpul mesei 1557) şi suferinţă - Mărturia creştinilor aflaţi în suferinţă 1552; Mărturia creştinilor aflaţi în suferinţă (1544).

Principalele teme ale teologiei sale au fost:

a. O viata noua

O caracteristica comuna tuturor ramurilor Reformei radicale este accentuarea puternica a procesului de interiorizare a mantuirii. Pentru toti radicalii, adevaratul crestinism este "ipso facto" personal, experential si individual. Practicarea botezului adultilor le-a adus numele de anabaptisti, dar ei insistau in mod clar ca trairea vietii noi trebuie sa aiba loc inaintea botezului cu apa. Botezul poate avea loc uneori ca punct culminant al convertirii, un proces care deseori presupune o munca emotionala intensa. Asa cum am vazut, botezul lui Menno a fost precedat de lupta launtrica, de suspine, plans si rugaciune pana cind "Dumnezeul milei ... mi-a atins inima, mi-a dat o minte noua, m-a smerit, si, plin de har, m-a chemat pe calea cea stramta a vietii."

In 1848, istoricul Max Gobler a recunoscut "caracteristica esentiala a bisericii anabaptiste este accentul puternic pus pe actul convertirii, si al regenerarii personale al fiecarui crestin prin Duhul Sfant." Procesul convertirii implica doua momente care se intrepatrund: credinta si pocainta. Credinta este insusirea launtrica a Evangheliei, pe care Menno o defineste ca fiind "binecuvantata vestire a favorurilor lui Dumnezeu fata de noi si a iertarii pacatelor prin Isus Hristos" Atunci cand pacatosul se bazeaza din toata inima pe harul lui Dumnezeu si pe promisiunile sale "inima este reinoita, convertita, justificata, devine evlavioasa, plina de pace si de bucurie, se naste un copil al lui Dumnezeu, care se apropie cu toata puterea de tronul harului, si astfel devine mostenitor impreuna cu Hristos si are viata vesnica."

Credinta este raspunsul pozitiv la harul lui Dumnezeu, dar este incompleta fara actul anterior al pocaintei,sau cum o numeste Menno, penitenta adevarata. El ii combate pe acei ce au doar o "credinta istorica", care nu ofera nici un fel de dovezi in favoarea unei vieti schimbate. Astfel, pocainta implica o schimbare a vietii, nu are nimic de-a face cu practicile religioase externe, cum ar fi: "posturile ipocrite, pelerinajele, tot felul de citiri ca Tatal Nostru sau Ave Maria, participarea frecventa la mesa, spovedaniile". Acestea sunt porunci omenesti, zadarnice si lipsite de semnificatie. Adevarata pocainta are "putere si se vede in fapte"

In tratatul "Adevarata credinta crestina" Menno prezinta zece cazuri de credinta adevarata, extrase din Biblie, cinci din Noul Testament, cinci din Vechiul Testament.

Pentru a intelege doctrina lui Menno despre mantuire, trebuie sa trecem in revista conceptia lui despre pacat. Menno facea distinctie intre patru feluri de pacat. Primul este natura corupta, pacatoasa pe care o mostenim prin nastere incepand de la Adam. Menno accepta termenul teologic traditional de pacat originar, ca o desemnare potrivita a acestei coruperi. Menno credea ca in Gradina Eden, Adam si Eva au fost muscati de sarpele satanic si astfel au devenit purtatorii unei naturi pacatoase, supuse mortii vesnice "astfel incat noi, urmasii lor, suntem nascuti dintr-o natura pacatoasa, otraviti de sarpe, inclinati spre rau, si prin natura copii ai iadului, ai diavoluilui si ai mortii vesnice."

Prin natura, copiii se razvratesc impotriva Cuvantului lui Dumnezeu si au inclinatii spre incapatanare si egoism. Toate aceste lucruri par traditionale, dar, la un anumit punct, Menno se indeparteaza de doctrina ortodoxa a pacatului originar. Desi toti oamenii au mostenit natura pacatoasa care duce inevitabil la pacatele de acum, moartea lui Hristos pe cruce indeparteaza "vina" pacatului originar pentru toata lumea. Acesta este unul din argumentele forte ale lui Menno pentru a nu boteza nou-nascutii. Desi nu sunt capabili nici de credinta, nici de botez, nou-nascutii sunt intr-o "stare de har", pana ajung "la varsta la care pot face distinctia intre bine si rau". Nimeni nu este condamnat datorita pacatului originar, indiferent cat de devastatoare si de lunga durata pot fi efectele lui. Numai cei care sunt capabili de responsabilitate morala si cei care isi pot asuma decizii etice pot fi invinovatiti. Pacatul originar este "mama" pacatelor actuale, asa cum ne arata Menno prin a doua categorie. Pacatele actuale sunt roada carnii (Galateni,5). Printre ele se numara adulterul, pofta rea, zgarcenia, ura, invidia, hotia, crima si idolatria. Acestea sunt pacate facute cu voia si este nevoie de condamnarea dreapta a lui Dumnezeu, daca nu intervine pocainta. Numai fiind nascuti din nou prin pocainta si credinta adevarata, crestinii pot "rezista" pacatului si pot sa nu moara din cauza pacatelor actuale. Cel care traieste nasterea din nou este transferat din "Adam in Hristos". Omul regenerat "nu mai traieste in conformitate cu natura lui veche si corupta mostenita de la Adam cel pamantesc, ci in conformitate cu natura noua si dreapta a lui Adam cel ceresc, Isus Hristos" Inseamna acest lucru ca adevaratii credinciosi sunt capabili de perfectiune ? Menno neaga acest lucru, de vreme ce si dupa convertire ramanem cu natura pacatoasa, dar aceasta nu mai trebuie sa domine. Acest lucru il determina pe Menno sa introduca cea de-a treia categorie de pacate: greselile omenesti pe care le gasim zilnic intre sfinti, printre cei nascuti din nou. Credinciosii pacatuiesc, dar nu in acelas fel cu necredinciosii (adica cu detasare si indrazneala). Viata crestina este o lupta continua pentru sfintenie si sfintire: "Ei isi innoiesc din ce in ce mai mult sarmana viata slabita, dupa chipul Celui ce i-a creat... Ei se imbraca cu Hristos si il marturisesc pe El, natura, duhul si puterea Lui, prin tot ceea ce fac" Sfintii nu sunt respinsi de Dumnezeu datorita greselilor lor pacatoase, atata vreme cit ei suspina, le pare rau de ceea ce au facut si Il implora pe Dumnezeu sa-i ierte. Totusi exista a patra categorie de pacate, prin care cel credincios poate "sa cada din har datorita egoismului si rautatii." Acesta este pacatul apostaziei, pacatul impotriva Duhului Sfant. Cel care comite acest pacat, care presupune rautate fatisa si denigrare a lui Hristos, va primi o dreapta rasplatire, condamnarea vesnica. Menno a accentuat intotdeauna tema fundamentala a soteriologiei sale: adevarata credinta evanghelica produce o roada adevarata si evanghelica; credinta adevarata nu poate fi lenesa, ea schimba, reinoieste, purifica, sfinteste, si justifica din ce in ce mai mult; toti cei care prin nasterea din nou sunt altoiti in Hristos, sunt mladite pline de rod a adevaratei vite. Menno afirma acest lucru nu doar ca un principiu pozitiv, ci traseaza si implicatiile lui negative: daca nu faci ceea ce iti porunceste Hristos, aceasta este dovada faptului ca nu crezi cu adevarat in El, desi tu sustii contrariul. Credinta si roadele ei sunt inseparabile. Menno si anabaptistii, in general, nu accepta doctrina forensica despre justificarea numai prin credinta propusa de Luther, deoarece ei o vad ca un impediment in calea unei credinte "vii", care se vede intr-o traire sfanta. Menno combate in mod evident faimoasa respingere de catre Luther a epistolei lui Iacov, ca fiind o epistola de paie. "Luteranii marturisesc si cred ca doar credinta mantuie, fara nici un fel de ajutor din partea faptelor. Ei accentueaza acesta doctrina in asa fel incat s-ar parea ca faptele nici macar nu sunt necesare; da, credinta este de asa natura incat nu mai poate tolera nici o fapta in preajma ei. Astfel, foarte importanta si cat se poate de serioasa epistola lui Iacov este apreciata ca fiind o "epistola de paie". Ce tampenie curajoasa! Daca doctrina este de paie, atunci si apostolul ales, slujitorul lui Hristos, cel care a scris-o si marturisit-o, trebuie sa fi fost un om de paie; este clar ca ziua-n amiaza mare. Caci doctrina arata caracterul unui om. Menno a fost deranjat de tendintele antinomiene pe care le-a depistat in stare latenta in doctrina justificarii forensice a lui Luther sau cel putin modul in care isi insusisera aceasta doctrina multi luterani pe care ii intalnise.

"Trancanesc un fel de cantare, Der Strick ist entzwei und wir sind frei (Inima ne e strapunsa, liberi suntem noi acum, slava Domnului), in timp ce berea si vinul le curge din gurile si din nasurile lor de betivi. Oricine poate canta aceste cuvinte, indiferent cat de carnal traieste, este un evanghelic bun si un frate scump". Conceptul anabaptist despre ucenicie, ca fiind o renuntare deliberata la viata cea veche si o dedicare radicala lui Isus Hristos ca Domn, nu putea tolera un astfel de abuz fata de harul lui Dumnezeu. In acelasi timp Menno insista asupra faptului ca mantuirea este prin har si nu prin fapte. "Departe de noi gindul ca ne putem mangaia cu altceva decat harul lui Dumnezeu prin Isus Hristos."

Menno atribuie intreaga "ordo salutis", de la creatie la viata vesnica, lucrarii harului. Prin har a fost creat omul cand nu exista, prin har a fost el acceptat in Hristos cand era pierdut, prin har a fost Hristos trimis pe pamant, prin har primim Duhul Sfant si prin har dobandim viata vesnica. Intre Menno si ceilalti reformatori exista o diferena in ceea ce priveste sursa fundamentala sI "modus operandi" a harului. Este semnificativ faptul ca Menno a inceput lista "momentelor" din istoria mantuirii cu creatia, si nu cu decretele eterne sau planurile secrete ale lui Dumnezeu. La fel ca ceilalti adepti ai Reformei radicale, Menno nu era de acord cu doctrinele surori despre predestinatie si incatusarea liberului arbitru, care face legatura intre principalii reformatori si augustinienii stricti din traditia Bisericii Romano- Catolice. Menno respingea cu tarie teoria dublei predestinari: "Sa spun eu oare ca Tu i-ai poruncit celui rau sa faca lucruri rele, asa cum au spus unii? Doamne fereste!....Apa, focul, viata si moartea Tu le-ai lasat la alegerea noastra. O, Doamne bun, cat de rau si-au batut joc de nespusa Ta bunatate, mila vesnica si maiestate atotputernica!" Menno a fost determinat sa respinga doctrina unei predestinari rigide din doua motive: primul este ca a simtit ca doctrina aceasta ar dauna bunatatii lui Dumnezeu, facandu-l autorul raului; al doilea, de asemenea versiunii luteraniene a justificarii, este ca oferea unei minti frivole ocazia sa-si "continue drumul pe calea cea larga si sa-si acopere pacatele". In rezumat, putem spune ca Menno a incercat sa echilibreze balanta intre "indreptatirea adusa fapte" din soteriologia catolica medievala si determinismul teologic al principalilor protestanti. Mantuirea este prin har nu prin fapte si totusi este "la alegerea mea" faptul ca accept mijloacele harului lui Dumnezeu. O buna parte din baptistii englezi ai secolului al XVII-lea au adoptat o doctrina despre mantuire care nu era departe de a lui Menno. Cuvantul infailibil Scrierile lui Menno sunt saturate de limbajul si temele Sfintelor Scripturi. Menno ar putea fi cel mai biblic dintre toti reformatorii radicali, daca am lua in calcul cantitatea de citate, referinte si aluzii la Scripturi. Biblia a avut un rol decisiv in convertirea lui Menno si desprinderea lui de Biserica Romana. Acest lucru a dus la revitalizarea tuturor celorlalte autoritati si traditii omenesti: "Iata, dragii mei frati, ca doctrinele, sacramentele, vietile sfinte, decretele imperiale, bulele papale, conciliile celor invatati, practicile de lunga durata, filosofia oamenilor, Origen, Augustin, Luther, Bucer, temnita, exilul sau crima nu inseamna nimic; pentru ca inainte de toate sta Cuvantul nepieritor al lui Dumnezeu; repet Cuvantul nepieritor al lui Dumnezeu si asa va ramane intotdeauna."

Importanta principala a Bibliei in teologia lui Menno are rolul ei crucial in procesul convertirii. Apeland la analogia dintre Cuvant si samanta din pilda semanatorului (Luca 8:11), Menno aseamana Scripturile cu samanta spirituala din care se naste o viata noua. Duhul Sfant implanteaza samanta si face ca aceasta sa aduca rod in credinta si in pocainta. Chiar de la inceputul miscarii anabaptiste, "predicarea" mai degraba decat citirea Cuvantului, a dus la acest rezultat. Cand erau adusi in fata autoritatilor civile, acesti credinciosi needucati isi infruntau judecatorii cu abilitatea lor de a cita din Scripturi si de a judeca in conformitate cu invatatura lor. Menno si-a bazat intregul program de reforma pe apelul urgent la autoritatea Scripturii. El si-a indemnat cititorii, ascultatorii sa nu se increada in traditiile vechi, in bulele papale, in decretele imperiale sau in "intelepciunea celor invatati", ci numai in "Cuvantul infailibil al lui Dumnezeu"

Faptul ca Menno respingea cu fermitate traditia liturgica a bisericii se bazeaza pe aplicarea stricta a principiului ca ceea ce Biblia nu stabileste in mod special nu trebuie permis. Multi din anabaptisti au recurs la un literalism simplist in interpretarea Scripturilor. Acest lucru a dus la practici extreme, cum ar fi poligamia de la Munster si incidentul petrecut la Ansterdam, cand unii alergau goi pe strazile orasului (bazat pe Isaia 20:2-3). Menno nu a fost de acord cu acesti extremisti, dar a insistat ca interdictia lui Isus de a jura si indemnul la a nu opune rezistenta sa fie urmate literal. Principiul sau hermeneutic de baza era Hristocentric. "Doctrinele Vechiului Testament si ale Noului Testament explicate corect si in conformitate cu intentia lui Hristos si a apostolilor sai este benefica atat pentru doctrina cat si pentru mustrare."

Intelegerea lui Menno in ce priveste Scriptura, s-a dezvoltat in dialog cu cea a principalilor reformatori, pe de-o parte, si cu cea a spiritualistilor radicali, pe de alta. In ciuda faptului ca toti au fost de acord cu principiul "sola scriptura", abordarea Bibliei de catre Menno difera de cea a principalilor reformatori in trei aspecte.

In primul rand, el ii mustra pe reformatori pentru ca folosirea Scripturii de catre acestia a fost minimalizata de traditii umane si de invatatura zadarnica.

In al doilea rand, in ce priveste interpretarea Scripturii, pentru Menno, Noul Testament era mai important decat Vechiul Testament.

In al treilea rand, Menno, accepta scrierile apocrife ca fiind canonice. Reforma radicala, ca miscare radicala ce s-a inspirat din unele curente ale pietatii medievale, a continuat sa considere cartile apocrife ca fiind pe deplin inspirate, ca parte integranta ale Cuvantului lui Dumnezeu "care nu poate fi incovoiat, nici frant." Influenta de durata a acestei traditii este demonstrata prin faptul ca unii menoniti isi bazeaza slujba de casatorie pe cartea Tobit. Menno a fost obligat sa sublinieze sensul figurat si caracterul spiritual al Vechiului Testament, impotriva reformatorilor spirituali si militantilor apocaliptici ca Jan din Leydin. De asemenea, el a trebuit sa apere obiectivitatea si autoritatea intregii Scripturi spiritualistilor radicali.

O data cu aparitia primei editii a Bazelor Crestine, Menno si-a dat seama de pericolul pe care il reprezinta sectele corupte. El se plange ca multI "au fost atat de gresit condusi de la o secta necurata la alta: prima oara la cea din Munster, apoi la cea din Batemburg, acum la cea davidiana" De asemenea, el ataca pretentiile invatatorilor falsi:

"Vreti sa spuneti ca doctrina lui Hristos si a apostolilor Sai este incompleta si ca invatatorii vostrii o proclama pe cea perfecta? Va raspund ca raspandirea unei astfel de credinte este cea mai infama blasfemie.... Copii inselati ce sunteti, unde gasiti in doctrina lui Hristos si a apostolilor o singura litera prin care sa dovediti si sa stabiliti macar una din doctrinele voastre gresite?"

b.Domnul cel Intrupat

Menno Simons a incercat sa redefineasca doctrina clasica despre Sfanta Treime, in termeni pur biblici, evitand limbajul speculativ cu incarcatura filosofica al dezbaterilor partistice. O problema similara s-a ivit si privitor la persoana lui Hristos, sau mai precis, la modul in care s-a realizat intruparea. Conciliul de la Calcedon (451) L-a declarat pe Hristosul intrupat "o persoana cu doua naturi". Aceasta a fost o formula de compromis, care incerca sa respinga erezia monoficita (care sustinea ca Isus are doar o natura, cea divina) si cea nestoriana (care separa radical umanitatea de divinitatea lui Hristos). Schismele cristologice au continuat sa faramiteze Biserica dupa Calcedon, in special in Rasarit. Reforma radicala, care dorea sa ajunga la radacinile crestinismului, a oferit ocazia continuarii acestor controverse.

Printre anumiti spiritualisti, anabaptisti si rationalisti evanghelici a aparut intr-o varietate de forme o invatatura conform careia la intrupare, Hristos si-a adus propriul trup din cer. Spiritualistul Caspar Schwenckfeld, a pretins ca el este cel care a introdus aceasta doctrina in Reforma. Hofmann, mai degraba decat Schwenckfeld, a transmis aceasta doctrina anabaptistilor olandezi si astfel lui Menno. Hofman asemana coborarea lui Hristos in pantecele Mariei, cu un strop de roua care cade din cer, intr-o stridie, unde se cristalizeaza si se transforma intr-o perla. Folosind o metafora diferita, Menno a explicat intruparea in felul urmator: Hristosul divin a trecut prin pantecele Mariei in acelasi fel in care o raza de soare trece printr-o sticla, fara sa-si asume carnea pacatoasa.

In scrierea "Marturisire scurta si clara"(1544), el face referire la o conferinta tinuta la Emden si la care s-a discutat despre intrupare, "un subiect la care tu stii ca am fost invitat si constrans sa particip impotriva vointei mele." In acelasi document, el arata in continuare cum, la inceput, a avut indoieli cu privire la aceasta doctrina, "atunci cand pentru prima data a fost mentionata de frati, pentru ca m-am temut ca s-ar putea sa gresesc in privinta ei." El a petrecut multe zile postind, rugandu-se si cerand sfatul altor crestini.

"In cele din urma, dupa mult post, plans si rugaciune, zbucium si neliniste launtrica, prin harul lui Dumnezeu inima mi-a fost mangaiata, am crezut si am recunoscut in mod ferm, asigurat fiind de marturia sigura si infailibila a Scripturii, inteleasa prin Duhul, ca Isus Hristos cel binecuvantat in veci este Domnul din cer, samanta spirituala promisa a unei Eve noi si spirituale".

Menno a formulat doctrina intruparii usor diferit fata de Hofmann, este bine sa vedem care este explicatia pe care el o ofera acesteia:

"Samanta cereasca, care este Cuvantul lui Dumnezeu, a fost insamantata in Maria si prin credinta ei, fiind conceputa in ea de Duhul Sfant, a devenit trup si a fost hranita in trupul ei; si astfel este numita rodul pantecelui ei, tot asa cum oricare odrasla este numita roada mamei sale naturale. In ceea ce priveste originea Sa, Isus Hristos nu este un om de pe pamant, roada a trupului si sangelui lui Adam. El este roada cereasa sau omul ceresc. Pentru ca inceputul sau originea lui este din Tatal, asa cum a fost si Adam, cel fara pacat."

Menno a incercat sa defineasca procesul intruparii cu cat mai multa grija, in asa fel incat sa impace atat nasterea naturala a lui Isus, cat si originea Sa supranaturala. Preocuparea lui Menno a fost sa arate cum a ramas Hristos neafectat de pacatul originar, fiind astfel in stare sa ofere o jertfa perfecta pe cruce pentru pacatele intregii omeniri. Astfel, el are tendinta sa sublinieze unitatea persoanei Dumnezeului-om, mai degraba decat distinctia dintre cele doua naturi. Menno nu a ezitat sa spuna ca Dumnezeu Fiul a suferit si murit atat in divinitatea Sa cat si in umanitatea Sa, formulare pe care teologii reformati au evitat sa o adopte.

Fratii elvetieni si Huteritii nu i-au urmat pe anabaptistii olandezi in a adopta doctrina lui Menno despre intrupare, iar menonitii de mai tarziu au abandonat-o de asemenea.

c.Biserica

Pentru Menno, Biserica a fost lucrul cel mai pretios. Timp de douazeci si cinci de ani el a lucrat in Olanda si in nordul Germaniei pentru a forma comunitati de credinciosi in adunari organizate, dedicate unele altora si misiunii lor in lume. Prin lucrarea lui Menno si a colaboratorilor sai, anabaptismul olandez si-a revenit in urma dezamagirii de la Munster, pentru a deveni in cele din urma cea mai durabila expresie a Reformei radicale.

Multe din scrierile lui Mennno au ca scop sublinierea caracterului adevaratei Biserici, in contrast cu bisericile false si anticrestine care erau recunoscute legal si sprijinite de stat.

"Ele nu sunt adevaratele adunari ale lui Hristos, ci doar se lauda cu numele Lui. Dar adevaratele biserici ale lui Hristos sunt cele ale caror membrii s-au convertit cu adevarat, care sunt nascuti de sus de la Dumnezeu si au o minte reinnoita de lucrarea Duhului Sfant prin auzirea Cuvantului divin. Astfel, ei au devenit copii ai lui Dumnezeu, s-au supus ascultarii de El, si traiesc zi de zi, sau din momentul in care au fost chemati, cu toata straduinta in sfintele porunci si in conformitate cu sfanta Lui vointa."

Astfel, Biserica adevarata este comunitatea formata din oameni regenerati care in mod voit adopta o viata de ucenicezare si care se dedica unii altora in dragoste. Menno spunea despre romano-catolici, luterani si zwinglinieni ca sunt "cele mai mari si mai comode secte." Dupa parerea lui Menno, aceste "secte" au un singur lucru in comun:"Obiceiul tuturor sectelor care sunt in afara lui Hristos si a Cuvantului Sau este sa-si impuna pozitia, credinta si conduita cu ajutorul sabiei."

Menno si anabaptistii negau legitimitatea acestui corpus christianum, in care Biserica si societatea formeaza o unitate organica si unde religia se supune puterii de constrangere a statului. Aceasta atitudine de-a dreptul revolutionara a dus la represiuni sangeroase impotriva anabaptistilor care nu se conformau. Anabaptistii nu negau faptul ca magistratii sunt numiti in functie de catre Dumnezeu pentru a mentine legea si ordinea. Ei erau gata sa asculte de autoritatile civile in toate lucrurile care nu incalcau cerintele credintei lor.

Spre deosebire de Luther, Zwingli si Calvin, care doreau sa reformeze Biserica pe baza Cuvantului lui Dumnezeu, reformatorii radicali erau mai preocupati sa restaureze biserica primara despre care credeau ca, de fapt, cazuse sau se lasase de la credinta. In Raspuns catre Gellius Faber, Menno stabileste sase caracteristici prin care Biserica este cunoscuta: doctrina curata; folosirea Scripturala a semnelor sacramentale,ascultarea de Cuvant; dragostea frateasca vie; marturia plina de putere a lui Dumnezeu si a lui Hristos; suferinta de dragul Cuvantului lui Dumnezeu. Este important faptul ca patru din aceste sase semne se preocupa de dimensiunea morala si etica a vietii crestine.

d.Botezul

Importanta botezului pentru adeptii lui Menno Simmons este indicata prin cuvantul anabaptist, cu care au si fost etichetati de catre oponentii lor. Menno spunea ca "de dragul botezulu suntem maltratati, ucisi, persecutati de toti oamenii."

Doctrina lui Menno cu privire la botez se poate rezuma in trei afirmatii:

1. Credinta nu vine in urma botezului, ci botezul vine in urma credintei. Menno se opunea intelegerii sacramentale a botezului, sustinuta de teologii catolici si de cei protestanti. El credea ca botezul cu apa este un semn exterior care urmeaza trairii interioare a credintei.

Nasterea din nou nu consta in faptul ca esti cufundat in apa, nici in formulele de botez rostite de preot.

"Nasterea din nou nu consta in apa si nici in cuvinte: ci in puterea lui Dumnezeu cea vie, cereasca si regeneratoare in inimile noastre, care curge din Dumnezeu si care, prin predicarea Cuvantului divin, daca o acceptam prin credinta, grabeste, reanoieste, patrunde si converteste inimile noastre, astfel incat suntem schimbati si intorsi de la necredinta la credinta..... Iar cei regenerati sunt aceia carora numai El le-a poruncit si i-a invatat botezul crestin, botezul cel sfant ca o pecete a credintei."

2. Nou - nascutii nu sunt capabili de credinta si de pocainta, de aceea nu trebuie botezati. Menno a insistat asupra urmarii stricte a Marii Trimiteri,cand Isus le-a poruncit ucenicilor sa dea invatatura si sa boteze. Dar "pruncii lipsiti de ratiune" nu pot intelege astfel de invataturi, de aceea ei nu trebuie botezati. "De vreme ce nou-nascutii nu au capacitatea de a asculta, ei nu pot sa creada, sa se nasca din nou."

Pentru Zwingli, nu se punea problema credintei pruncului care urma sa fie botezat, ci, mai degraba, a credintei parintilor si al bisericii insasi. Luther recunostea ca exista o relatie intre credinta si cel botezat. Impotriva doctrinei lui Zwingli, Menno insista asupra credintei personale a celui care urma sa fie botezat. Impotriva doctrinei lui Luther, el a spus:"Nu citim nicaieri in Scripturi ca apostolii ar fi botezat vreun credincios in timp ce acesta dormea."

Soteriologia anabaptista, care punea accentul pe eficacitatea mantuitoare universala a mortii lui Hristos pentru toti copiii care nu au ajuns la varsta la care pot sa dea socoteala pentru faptele lor, a distrus argumentul traditional in favoarea botezului nou-nascutilor ca sacrament pentru indepartarea pacatului originar. Un alt argument bine cunoscut in favoarea botezului nou nascutilor era analogia cu circumcizia din Vechiul Testament. Menno respingea acest argument atatand ca daca ar fi urmat literal doar baietii ar trebui sa primeasca botezul. Totusi, principalul lui argument era lipsa oricarei porunci din partea lui Isus sau a apostolilor, care sa sustina intr-un fel botezul nou nascutilor

3. Botezul este initierea publica a credinciosului intr-o viata radicala de ucenicie. Menno a dorit sa faca o distinctie clara intre semn si obiectul semnificat. "Daca atribuim iertarea pacatelor botezului si nu sangelui lui Hristos, atunci facem un vitel de aur si il punem in locul lui Hristos." Botezul insemna un raspuns de ascultare fata de Evanghelie, o imitatie literara si o initiere a incepatorului care vrea sa intre intr-un juramant monstic. In traditia monastica, un astfel de juramant presupunea o ruptura radicala cu trecutul, o identificare cu comunitatea, simbolizata prin primirea unui nou nume si a unor haine noi. Pentru anabaptisti, botezul simboliza o astfel de schimbare radicala in identitate si mod de viata. Pentru anabaptistii sec.al XVI-lea, botezul insemna, de cele mai multe ori pierderea vietii, parasirea caselor, a tarii, a familiei si asumarea exilului intr-o tara straina. Acceptarea botezului insemna nu numai impartasirea impreuna cu Hristos a puterii invierii Sale, ci si partasia cu suferintele Lui.

e.Cina Domnului

Chiar mai mult decat botezul, Cina Domnului era o preocupare de baza pentru cei ce vedeau in anabaptism o amenintare pentru sistemul stat - biserica. Martirii anabaptisti au fost deseori interogati despre teologia lor euharistica. Modul in care se oficia Cina Domnului nu era o chestiune de rutina, ci mai degraba o reconstituire vie a ultimei Cine date de Isus si o anticipare escatologica a ospatului mesianic. In Bazele doctrinei crestine, Menno enunta patru principii ale Cinei, pe care o numeste "Sfantul sacrament." In primul rand, Menno respinge literalismul sacramental care considera elementele trecatoare, painea si vinul, ca fiind adevaratul trup si sange al lui Hristos. Asemenea lui Zwingli si Calvin, Menno subliniaza prezenta trupeasca a Domnului inaltat la dreapta Tatalui, in locurile ceresti. Astfel, Cina este "un semn de aducere aminte" al sacrificiului mantuitor al lui Hristos care S-a jertfit de buna voie pe cruce pentru a ne trece pe noi in imparatia harului Sau. In al doilea rand, Cina este o mare dovada a dragostei lui Hristos fata de noi, gajul dragostei Sale. La Cina Domnului credinciosii nu numai ca isi aduc aminte de moartea Lui ca eveniment trecut, ci, de asemenea, isi reamintesc "toate roadele dragostei Sale manifestate fata de noi in Hristos".

In al treilea rand, Cina este legatura unitatii, a dragostei si pacii crestine. Menno aseamana comunitatea credinciosilor adunati in jurul mesei cu o paine:

"Asa cum painea este formata din multe graunte, macinate de moara, amestecate cu apa si coapte la caldura focului, tot asa este si Biserica lui Hristos, formata din adevarati credinciosi, zdrobiti in inimile lor de moara Cuvantului divin, botezati cu apa Duhului Sfant si cu focul dragostei curate si vesnice intr-un singur trup." Crestinii care iau parte la Cina trebuie sa lase la o parte toate certurile si disputele dintre ei, sa se ierte unii pe altii, sa slujeasca unii altora, sa se incurajeze unii pe altii si, asa cum sugereaza cuvintele care se refera la faptul de a "coace la caldura focului", ei trebuie sa fie gata sa sufere si sa moara unii pentru altii si, daca este nevoie, toti impreuna pentru Domnul lor.

In al patrulea rand, Cina este impartasirea cu trupul si sangele lui Hristos. Menno a extras aceasta idee din expresia lui Pavel din ICorinteni 10:16, care identifica painea si vinul cu participarea in trupul si sangele lui Hristos.

O data cu Cina Domnului, multi anabaptisti oficiau si spalarea picioarelor. Menno spune putine lucruri despre acest ritual. El pur si simplu indeamna biserica sa spele picioarele fratilor si ale surorilor care au venit de la mare distanta. Totusi, Dirk Philipps, pune "spalarea picioarelor sfintilor" printre cele sapte porunci, pe care Isus a vrut ca biserica sa le puna in practica.

f.Disciplina in biserica

Spre deosebire de Jean Calvin, care a subliniat importanta disciplinei bisericesti pentru bunul mers al vietii crestine, dar fara a o ridica la nivelul Cuvantului si Sacramentelor, Anabaptistii insistau asupra faptului ca disciplina este o parte indispensabila a adevaratei biserici. Interdictia sau separarea evanghelica, asa cum deseori o numea Menno, era modalitatea prin care membrii corupti si nedemni ai bisericii erau exclusi din adunare. In ultimii ani din viata, Menno considera disciplina stricta ca fiind o trasatura care facea diferenta intre anabaptisti pacifisti si rivalii lor inclinati spre violenta:

"Este mai mult decat evident faptul ca daca azi nu am fi fost cat se poate de zelosi in aceasta privinta, am fi fost considerati de toata lumea tovarasii sectei de la Munster si a tuturor celorlalte secte pervertite."

Cei care gresesc fie in doctrina, fie in viata si care persista cu incapatanare in greselile lor "nu vor fi admisi in casa cea sfanta, in oras, in templu, in biserica si in trupul lui Hristos."

Pe langa mentinerea puritatii in biserica, aplicarea interdictiei avea ca scop recuperarea membrilor incapatinati. Intentia lui Menno de a le oferi un remediu se vede din dorinta sa ca cei care au fost exclusi "sa se ingrozeasca de aceasta interdictie si sa vina la pocainta, sa caute unitatea si pacea pentru ca astfel sa fie eliberati dinaintea Domnului si a bisericii de capcanele satanice in care au cazut prin si de felul lor pacatos de viata"

Cele trei etape ale mustrarii fratesti din Matei 18 erau folosite cu rabdare inaine de a se lua decizia de excomunicare. Interdictia oficiala era, cel putin teoretic, doar o confirmare sociala a severitatii lui Hristos, care deja afectase inima credinciosului nepocait:

"Nimeni nu este excomunicat sau exclus din comuniunea credinciosilor, decat cei care deja s-au separat si s-au exclus ei insisi din comuniunea cu Hristos fie prin doctrine false, fie prin comportament impropiu. Noi nu dorim sa excludem pe nimeni, ci, mai degraba, sa primim; nu vrem sa taiem in carne vie, ci mai degraba, sa vindecam; nu vrem sa alungam, ci, mai degraba sa castigam inapoi; nu sa indureram ci mai degraba sa mangaiem; nu sa condamnam, ci, mai degraba sa salvam"

Printre pacatele pedepsite cu excomunicarea se numara betia, adulterul, juramintele, casatoria cu un necredincios, raspandirea doctrinelor false, certurile interminabile cu sotia si folosirea abuziva a banilor adunarii. Biserica adevarata, vizibila, era pe de o parte adunarea sfintilor rebotezati, separata de lume prin politica ei autonoma si prin evitarea tuturor situatiilor violente, iar pe de alta parte era un detasament de trupe spirituale de elita care, prin disciplina aplicata de adunare, separa pentru lume pe membrii care nu traiau conform marturisirii lor de credinta.

3.1.8. Anabaptistii evanghelici in Anglia. Baptistii generali.

Biserica baptista moderna isi are originea in miscarea menonita. Prima congregatie care a fost numita "baptista " a fost organizata in 1609 de John Smyth in Amsterdam, Olanda. Smith si gruparea lui au fost puritani, care impreuna cu alti puritani s-au despartit de biserica de stat din Anglia si au devenit "independenti"(congregationalisti). Ca urmare a persecutiilor, ei au cautat si gasit refugiu in Amsterdam, unde au fost expusi influentei mennonite. Mai tarziu, o grupare din aceasta miscare, numita "Pilgrim Fathers", a emigrat din Anglia in America.

In timpul sederii in Amsterdam, Smith a ajuns sa inteleaga ca botezul copiilor mici nu are fundament biblic. De asemenea, nu era de acord cu doctrina calvinistica despre predestinare in forma acceptata de congregationalisti. Smith avea pareri diferite in ceea ce priveste nonrezistenta si juramintele.

In cele din urma, Smith a luat o decizie neobisnuita, botezandu-se singur. Apoi, a mai botezat alti patruzeci si unu de credinciosi.

Mai tarziu a ajuns la concluzia ca botezul pe care si-l administrase nu este justificat, a facut o cerere pentru a fi primit in biserica menonita. Cu inca aproape 40 persoane, Smith a subscris la Marturisirea de credinta Mennonita, scrisa de Hans de Ries, cel mai proeminent conducator mennonit din acea perioada. Biserica din Amsterdam care a primit cererea de admitere a lui Smith, nu era de aceeasi parere in ceea ce priveste validitatea botezului pe care si-l administrase singur. Decizia de admitere a fost amanata pentu mai tarziu. In 1612, Smith a murit, fara a fi admis in gruparea mennonita, in timp ce restul grupului, aproape 40 persoane au fost admisi.

O alta marturisire de credinta a fost scrisa de membrii acestui grup, si publicata sub numele "O Marturisire de Credinta a Unui Grup de Englezi ce Traiesc in Amsterdam" Mai tarziu, acest grup s-a intors in Anglia, fiind cunoscuti sub numele de baptisti generali. Spre deosebire de baptistii calvinisti, "generalii" sustineau alegerea generala (alegerea libera si harul liber), negand doctrina calvinistica a predestinarii. Cu toate ca parerile sunt impartite, ii putem socoti pe anabaptisti stramosii baptistilor de astazi.

3.2. Anabaptistii comunali. Huteritii

Aceasta grupare si-a primit numele de la Jacob Hutter, care a pus bazele functionale ale traiului in comun. Fratietatea Huterita a luat fiinta in Moravia. Printre primii anabaptisti care au lucrat in Moravia a fost Balthasar Hubmaier. El a organizat o congregatie anabaptista la Nicolsburg, in Moravia, sub protectia Lordului Leonhard von Liechtenstein, in 1526. In Nikolsburg, erau multi Frati elvetieni refugiati, care nu erau de acord cu Hubmaier in ceea ce priveste principiul nonrezistentei si in alte lucruri. Au inceput sa se adune separat, si in cele din urma au trebuit sa paraseasca regiunea in primavara anului 1528, sub conducerea lui Jacob Widemann. In aceeasi zi, si-au stabilit tabara in localitatea Bogenitz. Aici au ales "lucratori pentru nevoi temporare" si, fiecare, de buna voie, au daruit posesiunile materiale pentru a fi folosite in comun. Acesta a fost inceputul de "a avea toate lucrurile in comun" in aceasta fratietate. De la Bogenitz, exilatii au plecat la Austerlitz, in urma invitatiei facute de autoritatile civile si anume lorzii de Kaunitz. Aici au construit primele case ale comunitatii.

In 1531 are are loc o divizare a comunitatii de la Austerlitz. Gruparea lui George Zaunring, aproximativ 150 suflete, s-au mutat la Auspitz, unde au stabilit o colonie. In anul 1533, Jacob Hutter a fost ales pastor principal al bisericii din Auspitz. Prin eforturile lui Hutter si al asistentilor sai a fost stabilita o disciplina stricta si ordine riguroasa in ceea ce priveste administrarea lucrurilor in comun.

Doar in cativa ani, in Moravia, s-au format comunitati huterite sub protectia nobililor din aceasta regiune. In aceasta perioada, Jacob Hutter a condus sute de Frati din Tyrol in Moravia. Autoritatile legale nu erau de acord cu tolerarea Anabaptistilor de catre nobilii Moravieni. In 1535, comunitatile nu au mai putut fi tolerate. Locuitorii coloniilor au fost expulzati de la casele lor. Dupa cateva luni, au avut permisiunea sa revina la casele lor. Din nou, in 1547 a avut loc o mare persecutie in Moravia. In acea perioada Fratii aveau 26 comunitati in Moravia.

Aceasta persecutie a durat mai mult de patru ani, timp in care au fost fortati, de mai multe ori, sa paraseasca si sa revina in Moravia. Dupa 1552 persecutiile au incetat aproape in toata provincia. A urmat apoi "perioada ideala" timp in care Fratii Huteriti s-au bucurat de crestere si prosperitate. Despre congregatiile Huterite se poate spune ca erau adevarate centre de adevarata viata si traire crestina. Dr. J.H. Kurz, istoric luteran, a caracterizat viata lor religioasa in felul urmator: "Ceea ce iesea in evidenta era pietatea lor, disciplina exemplara, moralitatea, afacerile cinstite, rabdarea nemaiantalnita in suferinte, dar deasupra tuturor, curajul si bucuria deosebita in fata martirajului. In nici o alta tara nu s-au bucurat anabaptistii de o mai mare libertate ca in Moravia. Nobilii, datorita avantajelor economice, aveau tot interesul de a pastra si proteja comunitatile huterite." Chistopher Andreas Fischer, preot catolic, in cartea sa " Patruzeci si patru de motive pentru care anabaptistii nu ar trebui tolerati in tara", ne da o descriere interesanta a vietii din comunitatile huterite.

El insista asupra faptului ca ei trebuie persecutati si exilati ca eretici, dar in acelasi timp face niste afirmatii favorabile la adresa lor. El protesteaza ca nobilii, baronii, nu numai ca-i tolereaza, dar ii prefera mai degraba pe ei decat pe crestinii catolici pentru pozitii de raspundere, ca administratori ai pamanturilor, stuarzi, muncitori, etc, fiind platiti mai bine decat ceilalti. Foarte multi erau angajati de catre nobili, iar salariile nu erau considerate ca fiind ale lor ci erau date comunitatii din care faceau parte. Printre huteriti erau doctori foarte buni, iar sistemul eductional, cu toate ca nu era de nivel superior, era bine organizat.

In timpul razboiului dintre turci si austrieci, care a inceput in anul 1593, huteritii au trecut prin mari necazuri. Comunitati distruse, oameni ucisi sau luati sclavi, impozite pentru razboi, au fost doar cateva din urmarile acestei confruntari.

Razboiul de 30 de ani (1618-1648) a adus fratilor huteriti suferinte imense. Numai intr-o noapte a anului 1620, cincizeci si sase de persoane au fost ucise la Pribitz, Moravia de catre armata polona. In vara anului 1622, Cardinal Frantz von Dietrichstein, guvernatorul Moraviei, a obtinut de la regele Ferdinand aprobarea de a-i exila pe huteriti din provincia lui. Acestia au fugit in Ungaria, iar un grup mare de refugiati s-au stabilit la Alwintz (Vintul de Jos), Transilvania.

Dupa persecutiile indurate, fratii huteriti din Transilvania, impreuna cu un numar mic de persoane din fostele comunitati huterite din Ungaria s-au refugiat in Valahia (Romania), un numar de 67 persoane. Aici au prosperat un timp, dar mai tarziu in timpul razboiului dintre rusi si turci au suferit multe greutati.

Din Romania au mers in Rusia, unde Caterina cea Mare i-a scutit de serviciul militar. In 1874 si in anii ce au urmat huteritii au emigrat in Dakota, Statele Unite.

Organizarea actuala a huteritilor este acceiasi cu cea stabilita de Hutter cu secole in urma. Principiul fundamental si idealul vietii huteritilor este ajutorul mutual si slujirea; cu alte cuvinte, adevarata fratie crestina.

3.3. Anabaptistii eschatologici. Rasculatii de la Munster

Datorita escatologiei ei, aripa radicala a miscarii anabaptiste a contribuit la discreditarea multor credinciosi buni din randurile lor. Profetii din Zwickau, care i-au cauzat probleme lui Luther la Wittenberg in 1522, au fost asociati cu miscarea de discreditare. Rascoala de la Munster din 1535, condusa de cativa anabaptisti radicali, care credeau in mileniu, a dus la instrainarea tuturor fata de ei.

Deoarece anabaptistii nu erau organizati si nu aveau nici omogenitate doctrinala, diferiti conducatori ai miscarii si-au pus fiecare aprenta asupra mersului acesteia. Hans Hut, fost discipol al lui Thomas Muntzer, a prezis ca Domnul Isus se va reantoarce in Duminica Rusaliilor din anul 1528. El trebuia sa-i adune pe cei 144000 se sfinti alesi (Apocalipsa 7:4), pe care ii va "pecetlui" botezandu-i si facandu-le semnul crucii pe frunte. Hut a murit inainte de 1528. Trupul ars (a dat foc celulei in care se afla inchis) a fost condamnat postum. Miscarea condusa de el s-a risipit, desi altii au preluat mesajul sau apocaliptic. Melchior Hofman (1493-1544), bazat pe Daniel cap.12, a exprimat opinia ca sfarsitul lumii ar avea loc in anul 1533. El a mers in Strasburg in 1529, unde a luat legatura cu un grup de persoane care se credeau profeti. Cei mai reprezentativi dintre ei au fost Ursula Jost si sotul ei Lienhard. Melchior Hoffman a facut greseala acceptarii acestor viziuni ca infailibile si a publicat o parte din ele. In cele din urma si el s-a declarat profet si a scris cateva tractate de natura profetica. Influentat de profetii si interpretand in mod fantastic Apocalipsa, el a tras concluzia ca a doua venire a lui Hristos va fi precedata de un timp de victorii deosebite pentru imparatia lui Dumnezeu, cand toate persecutiile vor inceta. Unul din profeti l-a proclamat pe Hofmman ca este Ilie, iar el, dupa oarecare ezitare a acceptat aceasta revelatie si pretindea ca este Ilie. El se credea un "herald apostolic" si sustinea ca cei 144000 heralzi ai credintei vor invia pentru a propovadui adevarata evanghelie. In cele din urma, Hoffman a cerut sa fie inchis in temnita din Strasburg in mai 1533, unde a ramas pana la moarte, timp in care a sperat ca va vedea Noul Ierusalim pogorind din cer.

Melchior Hoffman, dupa cum s-a mentionat deja, a avut pareri diferite in multe puncte fata de Fratii Elvetieni sau Anabaptistii evanghelici. Interpretarea fantastica a unor pasaje biblice, punerea anumitor viziuni, profetii pe aceeasi pozitie de autoritate cu Biblia, sustinerea faptului ca pacatele de dupa convertire sunt hule impotriva Duhului Sfant pentru care nu mai exista iertare, sunt doar cateva din punctele de vedere diferite fata de cele ale anabaptistilor evanghelici.

Desi atat Hut cat si Hoffman si-au indemnat ucenicii sa nu ia sabia in mana, sa nu provoace violenta, prezicerile lor mistice si invectivele la adresa imparatului, a papei si a "predicatorilor luterani si zwinglieni, care sunt anticrestini si beau sangele poporului", au creat o atmosfera propice aparitiei imparatiei revolutionare de la Munster.

Cand Hoffman a fost inchis in Strasbourg, unul din ucenicii sai, Jan Mathijs, un brutar din Haarlem, s-a declarat profet trimis de Duhul Sfant: asa cum Hoffman era Ilie, el era Enoh, al doilea din cei doi martori din profetia facuta in Apocalipsa 11.

El a numit 12 apostoli, printre care si pe Jan Beuckeks din Leyden. Stapaniti de ideea urgentei escatologice propagata de Hoffman, ei au "transferat" Noul Ierusalim de la Strasbourg la Munster, in care au intrat cu forta. Toti cei "neevlaviosi", adica cei care refuzau sa fie botezati, trebuiau sa fie executati. Cand Mathijs a fost ucis in lupta in Duminica Pastelui, 1534, Jan din Leyden a preluat conducerea. El s-a incoronat ca "imparat al neprihanirii peste toti" si a introdus poligamia, imitand practica Vechiului Testament. El s-a casatorit cu Divara, fosta calugarita, fosta sotie a lui Mathiajs si cu inca 15 sotii. De trei ori pe saptamana "regele" Jan aparea in piata orasului pentru a fi aclamat de multime. Acest experiment teocratic s-a sfarsit intr-o baie de sange, atunci cand orasul Munster a fost asediat de trupele catolice si protestante, care acum luptau impotriva anabaptistilor. Cand sangeroasa batalie a luat sfarsit, Jan din Leyden impreuna cu alti doi conducatori au fost capturati si torturati cu fierul rosu pana cand au murit in 22 ianuarie 1536. Trupurile lor moarte au fost inchise in custi de fier si au fost expuse in turnul bisericii Saint Lambert, aflata pe strada principala din Munster. Aceste custi pot fi vazute si astazi, ca o sumbra amintire a tragediei din 1534 -1535.

4. CONTINUAREA MISCARII ANABAPTISTE DUPA MAREA REFORMA

4.1. Continuarea miscarii anabaptiste. Lupta de supravietuire.

Cu trecerea timpului si sub presiunea persecutiilor, cea mai mare parte din extravaganta diversitate de opinii, conducatori si miscari separate, specifica anabaptismului din primii sai ani,s-a cernut pana cand n-au mai ramas decat trei grupari in stare sa supravietuiasca dincolo de jumatatea sec. al XVI-lea, sub forma unor comunitati distincte:" fratii elvetieni", in Elvetia si Germania de sud; mennonitii in Olanda si Germania de nord; hutteritii in Moravia.

Peste veacuri, urmasii lor au pierdut multe din caracteristicile anabaptiste. Cautand puritatea, au devenit legalisti. In scopul de a supravietui pur si simplu, si-au pierdut zelul evanghelistic. Au ajuns sa fie cunoscuti ca buni agricultori, oameni cumsecade si "linistea tarii". Nu au mai experimentat o trezire spirituala pana in sec.XIX. In deceniul 8 al sec.XX, numarul anabaptistilor a crescut rapid; intre 1950 - 1975, numarul lor s-a dublat, ajungandla 580 000 in intreaga lume.

In prezent, mennonitii sunt pe cale sa-si regaseasca vitalitatea spirituala, ardoarea evanghelizatoare, ucenicizarea radicala care ii facusera pe stramosii lor actori unici in drama Reformei.

4.2. Continuarea miscarii anabaptiste in Romania

Anabaptistii si-au prelungit istoria pe teritoriul romanesc mai mult decat in alta parte a Europei, lucru atestat in documente autentice, recunoscute de toti criticii, documente pe care se sprijina si istoria Tarilor Romanesti. De remarcat este faptul ca numai in Romania, istoria anabaptistilor se innoada cu istoria baptistilor.

Prelungirea existentei lor in Transilvania, Moldova si Bucovina mai mult decat in alte locuri, se datoreste unor conditii politice, sociale, economice si religioase specifice.

In perioada de framantari politice din secolul al XVI-lea cauzate de luptele dintre Ioan Zapolia si Ferdinand de Austria gruparile protestante s-au raspandit si dezvoltat foarte mult. In 1527, regele Ferdinand al Austriei, un catolic incercat, a mentionat referindu-se la Transilvania, ca "anabaptistii castiga teren"

Aceasta declaratie este prima stire despre existenta anabaptistilor in Transilvania si despre lucrarea lor de succes. Istoricul John T. Christian sustine ca invatatura anabaptista a venit in Transilvania din Polonia, iar in Polonia a fost adusa prin diferite cai din Elvetia. Anabaptistii din Ardeal si cei aflati in Polonia, aveau aceleasi trasaturi misionare si in anul 1574, fiind foarte numerosi conlucrau la raspandirea credintei in alte zone.

Unul din cei mai importanti barbati ai protestantismului in Transilvania, in sec.al-XVI-lea a fost David Francisc. Fiind un cautator asiduu al adevarului, dupa acceptarea invataturilor luterane, calviniste, unitariene, David Francisc a imbratisat in cele din urma invatatura anabaptista. Se pare ca atragerea lui David Francisc la anabaptism se datoreste influientei lui Iacob Paleologul, invatat din Cluj, care trecuse de la unitarieni la anabaptism. De data aceasta, pentru convingerile sale David Francisc a fost condamnat la inchisoare pe viata si incarcerat in fortul Deva.

Medicul curtii regale din Cluj, Georgio Blandrata, unitarian convins, a scris o scrisoare consilierului imparatesc Andrei Dudith in care face referiri la Iacob Paleologul si botezul familiei Lutsomirschi. Aceasta scrisoare e unul din cele mai importante documente pentru cunoasterea anabaptistilor.

La data de 27 decembrie 1546, Ferdinand de Austria a dat un decret pentru exterminarea anabaptistilor. In Transilvania, aceasta lege nu a avut putere efectiva decat dupa 1551, cand Ardealul a fost anexat la Coroana Austriei. Timp de cinci ani si cateva luni anabaptistii au indurat prigoniri, arestari, violente si multe alte necazuri. Pe langa persecutii autoritatile de ocupatie austriaca au aplicat si o fiscalitate grea.

Odata cu intoarcerea Izabelei cu fiul ei, Ioan Sigismund, se instaureaza un regim de libertate in viata sociala. In Dieta de la Cluj, din 1558, se acorda libertate religioasa lutheranilor, dar nu si anabaptistilor. Pana in 1579, anabaptistii s-au bucurat de toleranta mai mare sau mai mica, dar dupa aceasta data situatia s-a deteriorat in fiecare an. Lipsa unei organizatii suprabisericesti, care sa le poarte de grija in ceea ce priveste libertatea religioasa a sedimentat un sentiment de total dezinteres fata de stat si din acesta cauza au avut mult de suferit. Pentru ei biserica avea doar misiunea de a evangheliza si de a creste sufleteste pe cei castigati si adusi la credinta.

La inceputul secolului al XII-lea numarul anabaptistilor in Transilvania era destul de mare, fiind raspanditi in aproape tot principatul. Sub Mihai Viteazul, anabaptistii s-au bucurat de libertate ca urmare a tratatului semnat la Manastirea Dealului in 9 iunie 1598, care prevedea libertate religioasa pentru toti. Anabaptistii, ca si baptistii de mai tarziu, au crezut si au sustinut ca "libertatea religioasa este nascuta din viziunea directa a lui Dumnezeu." Anabaptistii se raspandesc foarte mult datorita lipsei unei ierarhi bisericesti, zelului misionar al tuturor credinciosilor, simplitatii bisericesti, fratiei de credinta dintre membrii, puritanismului aplicat la traiul zilnic.

In luna septembrie, 1603, generalul George Basta convoaca Dieta Transilvaniei la Deva stabilind ca nici o alta confesiune sa nu mai functioneze cu exceptia celei catolice. Ca urmare a acestor hotarari ale Dietei incepe campania de exterminare a anabaptistilor.Valul de prigoana din 1603-1613 i-a exterminat. Marturia lor a incetat, activitatea lor frumoasa si evanghelica s-a stins, comunitatile lor pline de viata au disparut. Pamantul Transilvaniei a primit in sanul lui sange si trupuri de martiri anabaptisti.

Secolul al XVII-lea a inceput in Transilvania cu mari framantari politice. Lupta continua dintre austrieci si turci se desfasura in Ardeal. In timpul lui Gabriel Bethlen, Transilvania era un principat condus de un principe numit sau sustinut de Poarta. Astfel legatura principatului cu tarile din apus era mai stransa, fapt ce favorizeaza patrunderea credintei anabaptiste din nou in Transilvania, de data aceasta prin refugiatii din Boemia si Moravia. In urma bataliei de la Mont Blanc(1620), anabaptistii din Boemia si Moravia sunt nevoiti sa emigreze. Gabriel Bethlen, care voia sa stimuleze industria in Transilvania a facut o oferta deosebita anabaptistilor de a veni in provincia aceasta ca refugiati, dand si un decret pentru protectia acestora in timpul calatoriei. Mai multe grupuri de anabatisti huteriti se stabilesc la Vintul de Jos. Principesa Susana s-a ocupat indeaproape de colonia de la Vintul de Jos. Odata asezati la Vintul de Jos, ei s-au organizat pe familii, pe gospodarii. La 8 luni de la sosirea lor la Vintul de Jos se incepe constructia casei de rugaciune pentru 1087 persoane.

In interior si in exterior, casa de rugaciune era simpla, luminoasa si curata. In cadrul bisericii se ocupau si de educatia copiilor. In general, la toti anabaptistii era o disciplina aspra, fidela Bibliei. Inchinarea era foarte simpla, compusa din cantari comune, rugaciuni, citirea Scripturii si predica. Ei reeditau prin aceasta forma de inchinaciune a crestinismului primar.

In ce priveste aspectul economic ei erau buni mestesugari, buni agricultori, buni morari si cei mai de elita meseriasi ai vremii lor.

Organizandu-se in comunitati avand bunurile in comun, au ajuns sa fie prosperi, cu membrii bine pregatiti si meseriasi foarte buni. Tot castigul se aduna la un loc si se impartea drept fiecaruia. Fiecare lucra cu ravna si constiinciozitate. In fiecare dimineata se adunau la un loc, se rugau si apoi mergeau la munca. Viata colectiva i-a facut sa traiasca uniti, intr-o adevarata fratietate crestina.

In secolul urmator, datorita trecerii Transilvaniei sub coroana Austriei, ofensiva catolica impotriva anabaptistilor avea in vedere silirea acestora sa se "reintoarca la biserica oficiala a Romei". In urma intemnitarilor grele, martirajului unora din ei, constrangerilor de tot felul, anabaptistii au fost exterminati. Ei au disparut, pentru un timp, ca o comunitate religioasa organizata si unitara in anii 1767 -1768.

In Transilvania, anabaptistii si-au prelungit o existenta ascunsa, pana la formarea de biserici baptiste, unde au fost cooptati imediat. Acesti anabaptisti camuflati, sunt o veriga de legatura istorica a vechilor anabaptisti cu baptistii de astazi. Se creeaza astfel, prin ei, un pod peste vremea, care era considerata "timp fara baptisti" si anume de la anul 1782 pana in anul 1856, cand se infiinteaza biserica baptista germana din Bucuresti.

4.3 Tendinte actuale ale miscarii anabaptiste (mennonite) in S.U.A.

Stramosii spirituali ai Amisilor si Mennonitilor zilelor noastre au fost cei care au inceput miscarea anabaptista de la mijlocul sec.al- XVI-lea. Ei au avut o credinta vie si activa contrara formalismului zilelor in care traiau. Si-au format radacini puternice, copacul credintei lor dand roade de-a lungul multor generatii.

Astazi, in America sunt multe grupuri de Amisi si Mennoniti care s-au dezvoltat din acele inceputuri modeste. In general, gruparile au ramas fidele principiului autoritatii finale a Bibliei in ceea ce priveste viata traita si doctrina urmata. Ca in toate grupurile religioase se intalnesc trei tendinte: cei care merg intr-o directie liberala; cei care incearca sa se mentina pe pozitie; cei care devin mai conservatori. Cele mai reprezentative grupari sunt Bisericile cu o conducere centralizata si Bisericile autonome.

a. Biserici conduse centralizat.

Printre mennonitii americani sunt multe biserici care au ales sa faca parte din grupul de biserici conduse centralizat, organizate pe regiuni, fiecare regiune fiind reprezentata de un bishop (pastor). Acestia se intalnesc de patru ori pe an in sedinte normale de lucru. O data pe an au o alta intalnire unde se discuta problemele, se voteaza si se iau deciziile finale. Dupa primul razboi mondial, misiunile crestine au devenit preocuparea de baza a acestor biserici. Viziunea aceasta s-a largit dupa al doilea razboi mondial, multi misionari mennoniti au mers pana in cele mai indepartate colturi ale lumii pentru a duce speranta si ajutor material persoanelor suferinde, prin invatatura si viata lor.

O nota caracteristica a misiunii a fost aceea de a invata oamenii sa-si dezvolte deprinderile legate de agricultura si a trai in pace cu vecinii lor.

Incepand cu 1960, multe din aceste biserici conduse centralizat au inceput sa se liberalizeze, si misiunea lor a evidentiat aceste schimbari. O atentie mai mare a inceput sa fie acordata ajutorului umanitar si din ce in ce mai mica atentie s-a dat evanghelizarii si ucenicizarii. In biserici, s-a insistat asupra seminariilor tinute de pastori, care au introdus elemente de credinta liberale care au avut un impact deosebit asupra membrilor bisericilor. Implicatiile deosebit de active in societate, demonstratiile pasnice impotriva guvernului au fost incurajate de acest grup de mennoniti. Pentru prima data, in toata istoria mennonita, aceste actiuni au devenit acceptabile. De fapt, in multe aspecte, aceasta forma de activism politic a inlocuit predicarea evangheliei.

Au urmat alte consecinte care au devenit evidente. A fost inlaturata practica acoperirii capului la femei, femeile mennonite au inceput sa-si taie parul, sa se coafeze. Purtarea de podoabe, competitiile sportive au fost acceptate. Deasemenea, au fost acceptate si emisiunile televizate. Nu dupa mult timp a fost posibila acceptarea anumitor forme de divort si recasatorie.

In prezent, exista in aceste biserici o tendinta de tolerare chiar a practicilor homosexuale, etc. In aceste conditii, numai numele denota apatenenta lor religioasa, fiind greu de realizat o asemanare in doctrina si practica cu inaintasii lor mennoniti.

b. Biserici autonome (independente).

Alte biserici numite "Amis - Mennonite", din categoria celor ce se mentin pe aceeasi pozitie sau devin mai conservatoare, vazand ce se intampla cu bisericile conduse centralizat, se deplaseaza in directie opusa in ce priveste organizarea, cautand o forma autonoma de conducere a bisericii.

Biserici cu invataturi si practici asemanatoare au inceput sa formeze mici uniuni, dar fara formarea unui corp de conducere centralizat. Prin asociere, intalniri comune, vizite reciproce, actiuni sociale comune, se mentin pe acceasi pozitie in ce priveste doctrina cat si trairea practica. Se pare ca nu este vorba numai de organizare ci si de o anume dedicare fata de Dumnezeu.

In S.U.A. si Canada sunt mai mult de 3 500 familii cuprinse in 130 biserici Amis-Mennonite.

Bisericile nu au un numar mare de membrii, deoarece se considera ca o biserica mica are mai multe sanse de a pastra legatura frateasca si unitatea de vederi. Totusi, multi lideri ar fi dispusi sa sacrifice o mai stransa legatura frateasca in favoarea cresterii numerice. Tabelul urmator ilustreaza cresterea numerica a sase biserici, crestere comuna tuturor bisericilor pe o lunga perioada de timp.

Cresterea bisericii

1968 1988 Crestere, Pierderi

Shady Grove 30 90 200%

Maple Lawn 36 89 148%

Believers 28 46 64%

Bethany 45 69 54%

Zion 36 48 33%

Salem 60 68 13%

Cele mai largi congregatii au crescut in felul urmaor:

Valey 205 211 3%

Fairhaven 155 159 3%

Woodlawn 172 166 -3%

South Haven 79 73 -7%

Formarea de biserici noi are loc prin divizarea celor mari:

Canaan 124 85

Haeven Fellowship 135

total 220 70% crestere

O biserica mare presupune existenta unor avantaje practice reale, dar dezavantajele sunt mai multe in comparatie cu o biserica mica. Aceasta este adevarat mai ales in cazul in care se urmareste cresterea spirituala a bisericii.

Misiunea si ajutorul umanitar sunt activitati importante pentru bisericile Amis Mennonite. In prezent, exista 17 organizatii misionare implicate atat in viata spirituala cat si in viata sociala.

4.4. Lucrarea anabaptista existenta in Romania

Activitatea misionara anabaptista in Romania apartine organizatiei non-profit "Christian Aid Ministries". Aceasta organizatie a fost infiintata pentru a fi un canal eficient si de incredere, dand posibilitate bisericilor sa ajute spiritual si material oameni din intreaga lume. La ora actuala C.A.M. pune la dispozitie haine, alimente, medicamente, literatura crestina in Romania, tarile fostei Uniuni Sovietice, Haiti, Nicaragua, Liberia, Iugoslavia, si alte tari. C.A.M, deasemenea, ajuta la reconstruirea zonelor din S.U.A. lovite de dezastre naturale. C.A.M. este condus de un bord format de 8 membrii avand multe comitete care se ocupa de activitati specifice. Acesta organizatie este suportata integral de catre persoane individuale interesate si biserici ( in general Amis Mennonite) din America, Canada si alte cateva tari.

La Suceava, C.A.M. are urmatoarele programe:

1. Orfelinatul Crestin "Natanael" a fost construit in 1993 si este destinat ingrijirii a 55 de copii provenind din case in care pacatul si-a lasat amprenta, alcoolul si imoralitatea au distrus viata parintilor. Altii provin din familii in care boala, moartea sau saracia au facut viata extrem de dificila, aproape imposibila pentru ei. Copiii au diferite responsabilitati in jurul Orfelinatului si invata la Scoala Crestina "Natanael" (scoala particulara, clasele I-VII).

2. Ferma vaci lapte. In 1993, a fost construita ferma si aduse pe calea aerului din America 90 de vaci de lapte, rasa Holstein. Acum sunt 150 vaci in trei ferme. Dotarea fermei este deosebita (toate tipurile de utilaje agricole), fiind posibila arendarea a 225 ha teren. Laptele este distribuit gratuit in proportie de 80% (orfelinate,azile de batrani, biserici) ,restul fiind vandut prin magazinul propriu.

3. Asociatii agricole la sate. Prin acest program se distribuie echipament agricol unor familii sau grupuri de familii pentru a-i ajuta sa lucreze pamantul.

4. Ateliere de croitorie. Exista 14 centre de croitorie si lunar se confectioneaza articole de imbracaminte din 4 tone de material.Acestea sunt donate familiilor sarace.

5. Distributie ajutoare. Astazi peste 2.000 familii din Romania si 325 familii din Moldova primesc pachete alimentare, sobe, alimente, medicamente,etc.

6. Recoltarea cerealelor si distribuirea de seminte. Doua combine John Deere recolteaza anual 1.200 ha cereale pentru 2000 familii. Graul obtinut este macinat si faina distribuita familiilor sarace. Anual se distribuie 15 tone de seminte( primite de la donatori americani) in satele din Romania si Moldova.

7. Constructii de biserici. Prin acest program sunt ajutate bisericile aflate in constructie ce fac parte din Alianta Evanghelica.

8. Programul de invatarura crestina, se realizeaza prin distribuirea de literatura crestina, seminarii, publicatii crestine (revista Samanta Adevarului).

9. Distributia de medicamente. Din depozitul din Cluj se distribuie medicamente la Bisericile care au farmacii si la medicii crestini.

Toate aceste actiuni umanitare sunt posibile datorita ajutorului crestinilor anabaptisti, care continua sa demonstreze practic credinta lor.

5. CONCLUZII

5.1. Anabaptistii si restaurarea crestinismului primar.

Preocuparea anabaptistilor nu s-a concentrat asupra reformarii Bisericii, ci pur si simplu s-a consacrat restaurarii ei in vigoarea si credinciosia primelor veacuri. In Scripturi, citeau despre Biserica nu ca despre o institutie puternica si bogata ci ca despre o fratie, o familie a credintei. Ea exista nu pentru ca era recunscuta de o organizatie politica sau eclesiastica din afara, ci fiindca Dumnezeu lucra in poporul Sau.

Anabaptistii au ajuns sa dezvolte conceptia"congregationala" asupra autoritatii bisericesti, spre care inclinasera Luther si Zwingli in primii lor ani de activitate reformatoare. In adunarile lor, toti membrii trebuiau sa fie credinciosi botezati voluntar ca adulti, pe baza marturisirii lor de credinta. La luarea deciziilor participau totalitatea membrilor. In chestiunile de doctrina, autoritatea Scripturii trebuia interpretata nu de o traditie dogmatica sau de un conducator bisericesc, ci de un consens al adunarii locale, in care toti puteau vorbi si asculta in mod critic.

In chestiunile de disciplina bisericeasca, de asemenea, credinciosii trebuiau sa actioneze in colectiv. Ei trebuiau sa se ajute reciproc si sa implineasca in viata lor cu fidelitate marturisirea de credinta facuta la botez.

5.2. Anabaptistii, statul si societatea.

5.2.1. Separarea Bisericii de stat.

Dupa cum afirmau ei, crestinii erau "un popor liber nesilit si neconstrans". Credinta este un dar fara plata a lui Dumnezeu, iar autoritatile isi depasesc competenta cand "apara Cuvantul lui Dumnezeu cu pumnul".

Anabaptistii nu negau faptul ca magistratii sunt numiti in functie de Dumnezeu pentru a mentine legea si ordinea. Ei jurau ascultare autoritatilor civile in toate lucrurile care nu incalcau cerintele credintei lor. Autoritatilor catolice si protestante, aceste principii de credinta li se pareau cu adevarat alarmante.

Reformatorii nu au fost de acord cu aceste principii si au folosit toate mijloacele necesare pentru a dezradacina anabaptismul iar in aceasta privinta, li s-au alaturat si autoritatile catolice.

5.2.2.Incercarea de instaurare a unei societati comunitare.

Anabaptistii credeau ca Biserica este deosebita de societate, chiar cand societatea se declara crestina. Adevaratii ucenici ai lui Hristos erau un popor de pelerini, iar Biserica lui Hristos era o asociatie de oameni intotdeauna straini pe acest pamant.

Bazati pe modelul comunitatii apostolice timpurii si al motivelor de ordin practic au dezvoltat un sistem de trai in comun. Aceasta forma de organizare a fost si un mijloc de supravietuire in fata persecutiilor. Etica dragostei se exprima in comunitatile anabaptiste, iar aceasta forma de organizare a condus chiar la un comunism crestin.

5.2.3.Impactul acestor orientari.

Separarea Bisericii de stat a dus, in mod firesc, la dezvoltarea conceptiei dupa care Biserica trebuie sa preia de la statul seculat domenii de activitate cum ar fi: asistenta sociala, invatamantul, asigurari de sanatate, auto, etc..

In felul acesta activitatea statului este limitata, reducandu-se riscul aparitiilor tensiunilor sociale. Principiul pacifist a contribuit la implicarea crestinilor anabaptisti in activitatile sociale si actiuni obstesti, ca o alternativa la serviciul militar.

Educatia si invatamantul au devenit preocupari importante pentru Biserica dezvoltandu-se in felul acesta invatamantul crestin privat.

5.3. Inviorarea miscarii anabaptiste in prezent si consecintele acestui fapt.

Dupa veacurile intunecate din sec. XVIII - XIV,in prezent anabaptistii experimenteaza o trezire spirituala are lor. In anii 1971 -1980 numarul anabaptistilor a crescut rapid. In prezent, mennonitii sunt pe cale sa regaseasca vitalitatea spirituala si dorinta de evanghelizare. Cu toate ca exista o anumita forma de conservare, mai ales a stilului de viata, se constata o implicare organizata in viata sociala. Organizatiile misionare sustin chiar activitati de care statul este responsabil: dezvoltarea invatamantului, diverselor activitati de ajutor social. Anabaptistii sprijina afirmarea Bisericii in raport cu statul.

Deasemenea, exista o mare deschidere spre viata moderna (nu in toate domeniile) si au aparut noi tendinte evanghelice, inclusiv penticostale.

Bibliografie

Andreiescu, V., Curs de Istorie a Crestinismului, Biblioteca I.T.P. Bucuresti,1998

Armitage Thomas, A History of the Baptists, New York, 1887

Ausbund, The hymn book of the Swiss Bretheren,

Bettenson, Henry, Documents of the Christian Church, New York: Oxford University Press, ed a 2-a, 1963

Braght, J. Van Thieleman, Martyrs’ Mirror English Edition, Scottdale, Pa, 1938

Bullinger, Heinrich, Von dem unverschampen frafel Zurich,1531,1531

Cairns, Earle E., Crestinismul de-a lungul secolelor, Oradea, Ed. Cartea Crestina 1977

Christian, John T., A History of the Baptists, Nashville, 1922.

Dolan, John P., History of the Reformation, New York: Descle Company, 1965

Dowley, Tim, The History of Christianity ( EErmaus Publishing Co, Grand Rapids, 1978).

Ed. Oxford University Press, 1977, p.397

Eliade, Mircea, Istoria credintelor si ideilor religioase, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica 1988, p.206

Fisher, C. A., Fifty-four weighty Reasons why the Anabaptists Should not be Tolerated in the Land, Ingolstadt, 1607.

Fookes-Jackson, Frederick I., An introduction to the History of Christianity, New York: The Macmillan Co., 1928

George, Thimoty, Teologia Reformatorilor, Editura Institutului Biblic Emanuel, Oradea, 1998

George, Timothy,"A Right Strawy Epistle: Reformatio Perspectives in James" Review and Expositor 83 (1986)

Gobler, Max, Gescgucgte des Christlichen Leben Coblentz, 1848

Goertz, Hans-Jurgen, Radikale Reformatoren (Munich: C.H. Beek,1978),

Hillerbrand, Hans S. "The Reformation", New York, Harper, 1964

Horsch, John, Mennonites in Europe, Mennonite Publishing House, Scottdale Pa, 1942

Huizinga, Johan, The Waning of the Middle Ages

Krahn, Cornelius, Dutch Anabaptist : Origin, spread,Life andThought.

Krahn, Cornelius, Mennonite Encyclopedia,III

Lortz, Joseph, How the Reformation Came, New York: Herder and Herder, 1964

Lunt, William E., Papal Revenues in the Middle Age New York: Columbia University Press, 1934

Miller, Andrew, Geschicte der Christlichen Kirche, Weinstrasse, Herasgeberg Ernest Paulus, 1970

Mullins, E.Y., The Baptist Conception of Religious Liberty, Baptist World Allliance Congress, 1923

Oosterban, J.A., "The Reformation of the Reformation: Fundamentals of Anabaptist Theology", MQR51 1977

Ozment Steven E., The Reformation in the Cities New Haven: Yale University Press, 1975 Livingstone, Elisabeth A., The concis Oxford Dictionary of the Christian Church, Oxford, Ed. Oxford University Press, 1977

Pocttcker, Henry, "Menno Simons' View of the Bible as Authority", Dyck

Popescu, Ion Mihai, Istoria si Sociologia Religiilor, Crestinismul, Bucuresti, Ed. Fundatia „Romania de Maine", 1996, p.200

Popovici, Alexa, Istoria Anabaptistilor din Romania, Editura Bisericii Baptiste Romane, Chicago

Ramureanu Ioan si Milan Sesan, Istorie Bisericeasca Universala, Bucuresti, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1993

Recordon Eduard, Tapernaux Philippe, Biserica sau Adunarea, vol.II., Dellenburg, Tapernaux Gute Botschaft Verlag, Germany 1993

Sanford, E.B., A Concise Cyclopedie of Religious Knowledge, Hartford, 1904

Smith, John, The Mennonite in Europe, Mennonite Publishing House, Scottdale, Pa., 1971,

Tillich, Paul, The courage tobe, New Haven: Yale University press, 1952,

Walker, Willstone, A Hystory of the Christian Church, New York, Charles Scribener’s Sans, 1983

Weistin, Gunar, Geshihte deFreikirchentums, Kassel, J.G. Onchen Verlag, 1958

Williams George H. and Angel Mergal, editori, Spiritual and Anabaptist Writers Philadelphia: Westminster Press, 1957

Williams, The Radical Reformation, p.392-393.

Wolkan, Geschicht - Buch der Hutteruscgen Bruder

Yoder, Steve, Amis - Mennonite Directory,( Abana Book Service, 1996)

Zwingli , Ulrich "Of Divine lighteousness", 1523

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/eseuri/10799/biserica-crestina-baptista