XIV. JERTFELE DE ANIMALE

Pe baza lui Isaia 1:11-13; Ieremia 7:22; Amos 5:21-24; Mica 6:6-8 s-a presupus că profeţii au denunţat toate jertfele de animale şi nu le-au recunoscut ca fiind o instituire divină. O asemenea noţiune desigur că prezintă profeţii ca fiind în conflict cu Pentateuhul. Însă doar prin examinarea unor capitole ca Ex. 12, Lev. 4:8; 12 şi 16 se va vedea că Dumnezeu a poruncit în Pentateuh jertfele de animale. Iată răspunsul la această obiecţie:

1. Ieremia vorbeşte în altă parte de jertfe ca fiind „jertfe de toate zilele.”

Vezi Ier. 33:18. Aceasta se va împlini în ziua când Dumnezeu va spune despre Israel că va fi fericit şi că va propăşi Ier. 33:9. Conform lui Ier. 33:18 jertfele vor continua şi în viitor.

2. Amos a condamnat jertfele lui Israel doar pentru că alături de jertfele lui Dumnezeu ei au purtat cortul lui Moloch.

Vezi Amos 5:25, 26. Atâta vreme cât au continuat închinarea idolatră ei au neglijat judecata şi dreptatea. Din aceste motive Dumnezeu ura zilele lor de sărbătoare. Vezi Ezec. 20:39.

3. Sensul lui Ier. 7:22 este că Dumnezeu nu a vorbit prima dată Israelului despre jertfe în ziua când i-a scos din Egipt, şi că El nu a poruncit jertfe ca neavând alt scop decât sacrificarea animalelor.

4. Limbajul altor profeţi nu este mai puternic decât limbajul folosit peste tot în Scriptură, care în mod vădit nu poate fi luat ca absolut.
În Ex.16:8 Moise i-a spus lui Israel: „Cârtirile voastre nu se îndreaptă împotriva noastră, ci împotriva Domnului” în timp ce în versetul doi al aceluiaşi capitol se spune că copii lui Israel „cârteau împotriva lui Moise şi Aron.” În Ps. 51:4 David se roagă lui Dumnezeu: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta” când este sigur că el a păcătuit împotriva lui Urie.
Aici Simmons oferă câteva citate. Spre exemplu, Henderson observă sugestiv că se întâmplă deseori în Scriptură ca un lucru să fie afirmat absolut, însă în realitate să fie valabil doar relativ. Cu siguranţă că Dumnezeu a porucit jertfele, dar nu aşa cum le aduceau ei, nu doar ca un ritual fără nici un substrat. Vezi şi Osea 6:6.

XV. DUHUL DE MINCIUNĂ ÎN GURA PROFEŢILOR LUI AHAB

În 2 Cron. 18:22, Mica este zugrăvit ca declarând lui Ahab: „Şi acum, iată că Domnul a pus un duh de minciună în gura proorocilor tăi care sunt de faţă.” Menţionarea aceasta ne determină să ne întrebăm dacă Dumnezeu este autorul minciunii din gura profeţilor lui Ahab. Răspunsul este cu siguranţă „Nu”. Acest pasaj la fel ca şi altele sunt expresia scopului sau providenţei permisive a lui Dumnezeu. Vezi capitolul Voinţa lui Dumnezeu, precum şi Is. 45:7 unde se spune că Dumnezeu este autorul răului. Explicaţia poate veni şi prin compararea lui 2 Sam. 24:1 cu 1 Cron. 21:1.

XVI. CITAREA VECHIULUI TESTAMENT ÎN NOUL TESTAMENT

Obiecţia priveşte diferenţele verbale dintre pasajele Vechiului Testament şi citatele lor din Noul Testament. Aşa cum s-a afirmat anterior acestea sunt aduse împotriva inspiraţiei verbale, însă de fapt până la urmă argumentează în favoarea ei. Dacă Dumnezeu a pus mai mult înţeles în Vechiul Testament decât poate comunica limbajul uman, nu putea fi privilegiul lui Dumnezeu să aducă acest înţeles în Noul Testament? Dumnezeu îşi interpretează propriile Sale cuvinte. Într-adevăr aceste citate arată adâncimea şi înălţimea Scripturilor şi astfel mărturisesc în favoarea inspiraţiei ei.