S-a înființat Asociația Resurse Creștine!

Citește
Ce este păcatul? - Esența și rădăcina păcătuirii
Autor: John Piper  |  Album: Diverse  |  Tematica: Păcat
Resursa adaugata de Mada_O in 21/04/2017
    12345678910 0/10 X
Sursa originala: http://www.desiringgod.org/

    Da-ţi-mi voie să aruncăm o scurtă privire în motivaţia autobiografică a faptului că această conferinţă este dedicată subiectului păcatului. Vara trecută sugeram echipei să luăm în considerare aceasta în urma citirii noii cărţi a lui Stephen Westerholm: „Îndreptăţirea reconsiderată” şi am fost profund mişcat de capitolele 2 şi 3 despre relaţia păcatului şi doctrina îndreptăţirii. Westerholm tratează noua perspectivă asupra lui Pavel despre care probabil nici nu aţi auzit astfel încât să înţelegeţi acest mesaj astfel că vom arunca o scurtă privire în importanţa acestora astfel încât să puteţi înţelege ce am simţit eu citind aceste capitole. În ultimii 50 de ani de studiu ai Noului Testament a existat o mişcare numită „Noua perspectivă asupra lui Pavel care susține că în ultimii 500 de ani sau mai mult, mai ales în biserica protestantă, a existat o profundă şi semnificativă înţelegere greşită a naturii iudaismului primului secol şi ce credea el despre har şi fapte şi astfel, pentru că am înţeles greşit acest iudaism, l-am înţeles greşit pe Pavel în răspunsurile lui date credincioşilor sau necredincioşilor iudei din zilele lui. Iar greşeala a fost că noi credeam că Pavel vedea acest iudaism, cu care interacţiona, ca legalist şi ca obţinându-şi drumul către mila lui Dumnezeu prin faptele Legii când de fapt, noua perspectivă spune că iudaismul era o religie profundă a harului, erau sacrificii, ispăşire, iertare, alegere liberă şi astfel este o distorsionare în a caracteriza iudaismul primului secol ca o religie legalistă, fără har când de fapt avea o foarte profundă doctrină a harului.

    Astfel, când citim în Galateni capitolul 2, ceva de genul acesta, noi ştim că o persoană nu este îndreptăţită prin faptele legii, ci prin credinţa în Isus Hristos aşa că şi noi am crezut în Isus Hristos ca să fim îndreptăţiţi prin credinţa în Isus Hristos şi nu prin faptele legii, pentru că prin faptele legii nimeni nu va fi îndreptăţit, nu trebuie să înţelegem că Pavel în acest text îi ataca pe legaliştii care credeau că prin faptele legii îşi pot crea drumul către mila lui Dumnezeu sau pentru neprihănire în faţa lui Dumnezeu. Nu voi intra în detaliile înţelegerii alternative a iudasimului primului secol şi ce făcea Pavel acolo pentru că ne-ar îndepărta de la subiect şi s-ar genera confuzie, aşa cum mă simt şi eu confuz în multe aspecte. Ceea ce voi face este să împărtăşesc cu voi ceea ce mi s-a întâmplat mie citind cartea lui Westerholm străduindu-mă cu perspectiva lui Pavel asupra păcatului.

    Chiar şi cel mai influent gânditor al noii perspective, mai exact E.P. Sanders care a scris “Pavel şi iudaismul palestinian” publicată în 1977 şi cel care a înţeles această perspectivă mai clar decât oricine altcineva, chiar el admite că deşi există o doctrină reală, adevărată şi profundă a harului în iudaismul primului secol, şi cum să nu fie de vreme ce este înrădăcinat în Vechiul Testament, totuşi, citez: “Harul şi meritul nu le-au părut să fie contradictorii. Harul şi faptele nu erau considerate drumuri alternative către mântuire”, închei citatul din Westerholm. Deci, pentru Pavel fundamentarea neprihănirii prin har părea să excludă neprihănirea prin fapte, cu toate acestea pentru iudaismul primului secol şi chiar pentru E.P. Sanders asta nu era valabil. Galateni 5:3-4: Şi mărturisesc iarăşi, încă o dată, oricărui om care primeşte tăierea împrejur, că este dator să împlinească toată Legea. Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har.” Deci pentru Pavel o cât mică bazare pe ceva atât de dezbătut că tăierea împrejur te obliga să fii perfect. Pavel nu amestecă harul şi faptele ca fundament pentru neprihănire în faţa lui Dumnezeu. Dar, fondatorul noii perspective, E.P. Sanders, arată că deşi iudaismul deţinea o doctrină a harului, nu îi dădea acelaşi rol şi proeminență pe care această doctrină le avea pentru Pavel.

    De ce? De ce Pavel ridică harul la aşa statut încât nu poate exista nici cea mai mică amestecare cu faptele ca şi fundament pentru a ne socoti neprihăniţi în faţa lui Dumnezeu? De ce a făcut asta? Iar răspunsul este că Pavel a avut o viziune mult mai radicală asupra păcatului decât iudaismul din zilele lui. Motivul pentru care Pavel considera că nici o faptă bună nu putea avea nici cea mai minimă contribuţie la fundamentul neprihănirii noastre înaintea lui Dumnezeu era faptul că printre oamenii degeneraţi şi compromişi nu există vreunul, niciunul, chiar și faptele bune ale neprihăniţilor sunt imperfecte şi astfel nu pot contribui deloc, nici chiar după naşterea din nou, la fundamentarea neprihănirii noastre înaintea lui Dumnezeu. Iată ce spune Sanders, reprezentatul noii perspective, citez: “Rabinii nu aveau o doctrină a păcatului originar sau despre esenţa stării păcătoase a omului în sens creştin.” Şi acum urmează aspectul crucial: motivul pentru care Pavel a predicat o îndreptăţire doar prin har, doar prin credinţă, doar prin Hristos este pentru că avea o doctrină a păcatului care făcea orice altă posibilitate inexistentă. Dacă era o altă salvare care să ducă la neprihănire, nu ar fi predicat el aceasta? Dar iudaismului zilelor lui îi lipsea o astfel de doctrina a păcatului: profundă, adâncă, universală, esenţială, originală. De aici şi imposibilitatea de a-şi imagina că există posibilitatea că faptele bune să te pună într-o stare de neprihănire înaintea lui Dumnezeu.

    Aşa că iată-mă în Knoxville Tennessee, la fereastra mea de la etajul doi, vara trecută, devastat dar şi reîmprospătat de aceste cuvinte din capitolul doi al cărţii lui Westerholm. Astfel Pavel a identificat condiţia umanităţii impunând o dependentă mult mai riguroasă de harul divin mult mai mult decât o făcea iudaismul. Nu există reprezentare, asta caută noua perspectivă, reprezentări ale iudaismului. „Nu există reprezentare a iudaismului care să spună, împreună cu Sanders, că îi lipsea o doctrină esenţială a stării de păcat a omenirii. Şi nici un iudeu nu ar lua această afirmaţie ca şi jignire. De cealalată parte, pentru Pavel esenţa stării de păcat a omenirii impune o mântuire bazată doar pe har separat de orice fapte omeneşti.” Și îmi aduc aminte, citind paragraful, că mă întrebam pe mine însumi: îmi cunosc eu starea? Îmi cunosc eu esenţa propriei mele stări de păcat? Am eu o înţelegere a stării mele care necesită moartea Dumnezeului-Om pentru că eu să fiu mântuit? Am eu vreo noţiune sau vreo simţire adecvată în ceea ce priveşte propria mea răutate? Şi este cumva echilibrată cu costul care s-a plătit pentru că eu să fiu mântuit?

    Am fost uluit să descopăr aceasta. Iată de unde s-a născut conferinţa. Şi, ca să completez tabloul, vechea perspectivă asupra lui Pavel, reflectată mai ales în Reformă, nu este fundamental greşită. Da, există har în primul secol şi în tot iudaismul. Da, există ispăşire, pocăinţă, iertare. Dar nu, asta nu exclude pentru ei amestecul faptelor cu harul ca bază a neprihănirii noastre în faţa lui Dumnezeu. Un singur lucru o exclude, anume: suntem atât de păcătoşi încât nu există fapte bune. Am să argumentez asta pe scurt: la acest punct, vara trecută, am simţit asta doctrinar şi personal. Doctrinar m-a impactat aşa de mult cum nu s-a mai întâmplat demult, poate niciodată, încât dacă nu văd natura, profunzimea, puterea şi acoperirea păcatului, a păcatului meu, şi perspectiva biblică asupra păcatului, voi înţelege îndreptăţirea greşit, o voi înţelege greşit. Şi nu doar voi înţelege îndreptăţirea greşit, ci voi înţelege aproape totul greşit, ce s-a întâmplat pe cruce, ce se întâmplă în convertire, în credinţă şi pocăinţă, în trăirea vieţii de credinţă şi în starea de război împotriva păcatului, ce se întâmplă în stăruinţă, ce se întâmplă în cer, voi fi capabil să răzbesc? Ce se întâmplă oriunde actionează acest cancer. Cunosc această boală? Apoi în plan personal, la fel ca şi doctrinar, a fost extrem de puternic. Fiecare dintre noi care suntem credincioşi de mai mult timp – eu sunt creştin de 53 de ani, de fapt de 63 de ani, mi-am predat viaţa lui Hristos la 6 ani – 63 de ani de când sunt creştin: păcatul este oribil la 69 de ani. Legătura cu egoismul, legătura cu mândria, legătura cu obrăznicia, legătura cu pofta. Nu am nevoie de tine să îmi arăţi starea ta de păcat pentru a ştii cu ce mă lupt. Tot ce am nevoie este o oglindă sau o conştiinţă. Deci, să-l văd pe Pavel arătând de ce îndreptăţirea numai prin har este singura cale prin care poate exista vreo îndreptăţire a fost o acuză teribilă pentru mine, dar şi o eliberare minunată. Şi mă rog să fie şi pentru voi.

    Scopul meu, asta a fost doar introducerea la conferinţa noastră, scopul meu în acest mesaj este să definesc păcatul. Titlul poate fi puţin derutant: esența, rădăcina și puterea păcatului. Doar natură. Ce este? Doar pentru atât voi avea timp. Am crezut că voi avea mai mult timp, dar nu. Ce este păcatul? Care este originea, esenţa păcatului? Să mergem direct la rădăcină. Vreau să ştiu ce este păcatul la rădăcina lui, îngropată, ascunsă. Vreau să ştiu care este această esenţă. Înspre asta ne vom îndrepta. Oamenii sunt aşa de păcătoşi că fără harul lui Dumnezeu în Hristos nu pot face nici un fel de bine. Voi reveni cu argumente biblice, pentru că sună scandalos. Impune întrebări. Crezi asta? Nu, nu crezi. Nu crezi că un necredincios poate clădi un spital? Un necredincios poate respecta limita de viteză, poate negocia pacea, poate lupta contra Ebola, chiar să-şi rişte viaţa, să hrănească săracii, să plătească un salariu cinstit. Este bine? Da, este bine. Deci ce vreau eu să spun sau Westerholm, că nu suntem capabili de nici un bine. Ştim că nu doar tu foloseşti vocabularul în acest fel dar şi lumea şi chiar Biblia. Romani 13:3: “Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei, dar, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea.” Deci există ceva ce se numeşte fapta bună. Tu şi Biblia numeşti respectarea vitezei ca fiind bine, construcţia de spitale şi strădania de a găsi vindecare pentru cancer, leucemie sau Ebola. Toate astea sunt bune.

    Deci pentru a-l cita din nou pe Westerholm, ce vroia să spună prin, “Fiinţele umane sunt incapabile să facă fapte bune? Şi de ce sunt eu de acord cu el? Cea mai pătrunzătoare şi curpinzatoare analiză a păcatului în Biblie cred că se regăseşte în primele 3 capitole ale cărţii Romani şi chiar şi unde nu apare cuvântul “păcat” ştim că despre asta este vorba întrucât, atunci când ajunge la finalul analizei sale, a condiţiei umane, în capitolul 3, versetul 9 citim: “Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toţi, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat.” Aceasta este povara pasajului din Romani 1 la 3. Iar versetul următor clarifică ce vrea să spună: “Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar.” Şi iarăşi versetul 12: “Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar.” Aceasta este concluzia lui Pavel la analiza din Romani 1, 2 şi 3.

    Deci dacă aveţi o Biblie deschideţi-o la Romani 1, pentru că restul mesajului este înrădăcinat în acest text. Ceea ce vreau să ştiu este care este esenţa păcatului în Romani 1-3. Ce este la baza păcatului? Ce face ca o acţiune să fie păcătoasă? Ce e în neregulă cu mine în esenţa mea care să alimenteze atâtea tipuri de rău? Şi aţi putea spune: cum de şi gândeşti aşa? Cum de şi pui o astfel de întrebare? Cum de, pur şi simplu, nu presupui că orice facem este păcat? Cum de tot insişti să direcţionezi discuţia într-acolo? Că este acţiune şi că sunt rădăcini, că aceea e natura şi pervertirea. De ce nu vorbim, pur şi simplu, despre pervertire, despre de ce îi rănim pe ceilalţi sau de ce Îl dezonorăm pe Dumnezeu sau despre rău. De ce cobori atât de jos? Iar răspunsul este: pentru că Pavel o face. Şi nu o face accidental ci o face riguros şi intens şi în mod repetat în capitolul 1, mult mai mult decât credeam că o face şi el când pregăteam această conferinţă. Şi pentru că spune lucruri ca acesta, Romani 7:8: “Apoi păcatul a luat prilejul şi a făcut să se nască în mine, prin porunca, tot felul de pofte.” Pofta este un păcat. Este cea de-a zecea poruncă. Să nu pofteşti. Dacă inima ta pofteşte, păcătuieşti. Dar ceea ce spune el este:Apoi păcatul a luat prilejul şi a făcut să se nască în mine, prin porunca, tot felul de pofte.” Deci păcatul naşte păcat. Corect? Şi eu vreau să ştiu: care este primul păcat? Ce este? Ştiu asta foarte bine. Ştiu rodul, ştiu pomul, vreau să ştiu care este păcatul care naşte păcat. Asta urmăresc, pentru că lui Pavel îi pasă foarte mult despre asta şi este evident că el crede că este foarte important să mergem dincolo de păcătoşenie, la păcat. Care este baza tuturor relelor noastre?

    Să începem, aşadar, cu versetul 18 din capitolul 1 şi să observăm o înlănţuire de conexiuni repetitive şi remarcabile. Versetul 18: “Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor.” Aici omenirea, în general, este descrisă ca necinstită şi nelegiuită. 1 Ioan 5:17: “Orice nelegiuire este păcat, addikia este hamartia (termeni greceşti pentru “păcat”), deci ştim că avem de-a face cu necinstea şi nelegiuirea omului care, ca prim lucru pe care îl face este să înăbuşe adevărul. Necinstea şi nelegiuirea noastră ne înclină să înăbuşim adevărul. Respingem lumina, fugim în întuneric. Isus spunea în Ioan 3 că suntem păcătoşi vinovaţi nu pentru că am fi victime ale întunericului ci iubitori ai întunericului. Să vă citesc, Ioan 3:19: “Odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina.” Aşa că am sentimentul că în străfundul fiinţei mele e o problemă de iubire. Iubesc întunericul, pot înăbuşi adevărul. Este mult mai uşor în întuneric. Şi asta face păcatul: sufocă adevărul. Acum: în sufocarea cărui adevăr este specializat? Versetul 19: “Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu”. Adevărul pe care păcatul vrea să îl sufoce este cunoaşterea lui Dumnezeu. Astfel el spune, versetele 20-21: “Aşa că nu se pot dezvinovăţi; fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit că Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit.” Aşa că rădăcina pentru care sufocam adevărul este că nu vrem să Îl proslăvim pe Dumnezeu sau să Îi mulţumim. Iar adevărul mărturiseşte întotdeauna spre slava şi bunătatea lui Dumnezeu aşa că trebuie să fie strivit, îndepărtat din mintea noastră că nu cumva să ne simţim vinovaţi că nu Îl slăvim şi nu Îi mulţumim. Nu vrem să o facem pentru că suntem păcătoşi, iar păcatul nu Îi mulţumeşte lui Dumnezeu. Păcatul nu vrea să Îl proslăvească pe Dumnezeu. Păcatul iubeşte întunericul care ascunde gloria şi bunătatea lui Dumnezeu.

    Păcatul nu este doar un urâtor de cunoaşterea lui Dumnezeu. Păcatul şi iubeşte. Când adevărul detestat este sufocat, minciună iubită este îmbrăţişată. Versetele 22-23: “S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană.” Nu doar îngroapă adevărul, ci îmbrăţişează iubiri alternative. Nu există spațiu gol în inima omului. Când adevăratul Dumnezeu este respins, sunt îmbrăţişate icoane: “au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană”. Păcatul Îl urăşte pe adevăratul Dumnezeu şi păcatul iubeşte icoane înlocuitoare ale lui Dumnezeu. Noi, mai mult decât orice altă cultură din istoria lumii, trăim într-o vreme a imaginilor. Ne petrecem aproape tot timpul privind la imagini. Probabil irelevant, cred, că pentru Pavel aceste icoane erau pietre, lemne de-a lungul vreunei străzi din Atena, iar ale noastre sunt pe telefon, TV sau computer – irelevant! Total irelevant! Problema este înlocuirea. Au schimbat gloria infinită, nepreţuită a lui Dumnezeu pentru gloria acelei reprezentări a imaginilor provenind din ecrane.

    Priviţi cum descrie Pavel relaţia dintre schimbarea slavei, această înlocuire a Dumnezeului suprem, aceasta înăbuşire a adevărului cu revărsarea păcătoşeniei. Avem înăbuşirea adevărului, despre slava lui Dumnezeu, despre bunătatea Lui aşa că nu trebuie să Îl slăvim, nu trebuie să Îi mulţumim, iar apoi schimbul imaginii lui Dumnezeu cu diverse imagini: „Îmi place icoana asta şi asta, nu vreau slava lui Dumnezeu. Deci care este relaţia dintre aceasta şi a păcătui? Versetul 24, ca o concluzie a versetului 23, a schimbului realizat: “De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile.” Deci, din cauza înlocuirii gloriei lui Dumnezeu cu icoane, Dumnezeu Îşi ia mâna. Iar nedumnezeirea şi pervertirea inimii umane o face pe aceasta să păcătuiască neoprită. Şi dacă cumva am pierdut legătura dintre versetele 23 şi 24 aici revine, versetele 24 şi 25: “De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile. Căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului.” Deci necurăţia păcătoşeniei are o rădăcină. A păcătui se regăseşte în versetul 24, iar rădăcina este în versetul 25: “Au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu”. Păcatul urăşte adevărul lui Dumnezeu, păcatul îl înăbuşe, păcatul îl înlocuieşte, şi în schimb iubeşte, se închină şi slujeşte surogatele, icoanele, făpturile.

    Dacă eşti un bun astronom sau fizician poate fi universul, te închini măreţiei lucrurilor făcute, galaxiilor, cu toată dăruirea ta. Înăbuşă adevărul că ele au fost făcute de Cel căruia tu eşti obligat să I te închini. Am văzut de două ori, iar în caz că le-am pierdut imediat revine. Şi dacă vă întrebaţi de câte ori revine vă spun: de 4 ori. Versetul 26: “Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase.” Din care pricină? Pentru cea din versetul 25: “Căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului.” “Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase.” Astfel, multitudinea acestor patimi scârboase are o rădăcină, mai exact: înăbuşirea adevărului, înlocuirea slavei lui Dumnezeu cu surogate. Şi vă rog să îl iertaţi pe Pavel, dar iarăşi repetă, pentru a ne arăta legătura dintre rădăcina pervertirii noastre şi multitudinea de păcate care curge din noi toţi. Astfel avem legătura dintre 23 şi 24, 24 şi 25, 25 şi 26. Iar acum priviţi la logica versetului 28: “Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.” Cred că o traducere mai fidelă a textului original ar suna așa:Nu au fost de acord cu Dumnezeu ca parte integrantă dominantă a cunoştiinţei lor. Acesta este păcatul, aceasta este esenţa păcatului. Nu Te vreau în cunoștiinţa mea. Nu, nu Te voi avea în cunoştinţa mea. Astfel, Dumnezeu îi lasa pradă unei minţi decăzute ca să facă, şi să facă şi iar să facă ceea nu ar trebui făcut. Observaţi aceste două expresii, aceşti doi termeni cruciali din ultima frază: “minte blestemată” şi să facă “lucruri neîngăduite”. Spune că “Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate”. Blestemat. Care este cuvântul teologic istoric care desemnează aceasta? Depravat. Dacă v-aţi întrebat de unde vine acest cuvânt, priviţi versetul 28: Dumnezeu ne lasă în voia unei minţi blestemate, depravate, corupte, ruinate. Ne înmânează acesteia pentru că nu am căutat să îl păstrăm pe Dumnezeu în cunoştinţa noastră.

    Cea de-a doua expresie care trebuie să ne atragă atenţia este: “să facă lucruri neîngăduite”. “Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.” Deci acesata depravare, această minte blestemată, asta face. Cât este ziua de lungă doar asta face. Astfel avem de-a face cu acţiunea şi cu rădăcina, care este baza păcătuirii. Iar eu susţin că la baza păcătoşeniei noastre nu ne place adevărul lui Dumnezeu, înăbuşim adevărul care duce la El, înlocuim slava cu surogate pe care le preferăm, suntem împotriva păstrării Lui în cunoştinţa noastră, avem o profundă şi împământenită preferinţă pentru alte lucruri decât Dumnezeu şi asta este fundaţia.

    Deci, când ajungem la conexiunea inculpării cu capacitatea lui Dumnezeu de a salva cei mai căzuţi păcătoşi nu ne surprinde versetul 23 din Romani 3, un verset cunoscut pe de rost de mai toată lumea, nu ne mai surprinde ce spune: “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” Ce înseamnă asta? Cuvântul “sunt lipsiţi” arată un gol. S-ar putea traduce astfel: “Toţi au păcătuit şi sunt goi de gloria lui Dumnezeu”. Acum, dacă îţi lipseşte ceva, înseamnă că îl ai în cantitate foarte mică sau deloc. Sau dacă ai foarte puţin înseamnă că îţi lipseşte. Deci sunt două moduri în care poţi ajunge să îţi lipsească ceva, corect? Iar aici este vorba despre gloria lui Dumnezeu, deci “toţi au păcătuit” şi cred că ce vrea să spună este că prin aceasta am devenit lipsiţi sau goi de gloria lui Dumnezeu. Dar ce înseamnă asta? Să fii lipsit de gloria lui Dumnezeu? Înseamnă că eu ar trebui să reflect şi să fiu mai glorios, aşa cum este Dumnezeu, iar eu am devenit lipsit de destinul meu de a fi în imaginea lui Dumnezeu. Său înseamnă că am devenit lipsit de dorinţa de a-L avea pe Dumnezeu ca şi comoară a mea, ca şi viaţa mea, ca şi totul pentru mine, bucuria mea, împlinirea mea, comoara mea. Care din cele două este sensul corect? De-a lungul anilor am auzit foarte mulţi teologi care îmbrăţişează prima opţiune argumentând cu Geneza 1: creaţi după chipul lui Dumnezeu, îl reprezentăm pe El şi suntem imaginea Lui în lume, şi am pierdut acest destin. Am zis poate aşa o fi. Dar acum contrazic această concepţie şi îl văd pe Pavel dedicând 3 capitole acestei idei.

    Desigur, dacă Îl ai pe Dumnezeu ca şi comoară a ta, vei fi, în baza a Romani 8:17, proslăvit cu Isus. Şi încă nu ai ajuns acolo. Nu este greşit, doar că nu este ideea acestor capitole. De câte ori trebuie să o spună? De 4 ori. Deci eu cred că ceea ce spune el aici este, Romani 1:18: înăbuşim adevărul despre Dumnezeu şi astfel suntem lipsiţi de el. Versetul 21: nu Îl proslăvim şi nu Îi mulțumim şi astfel ne golim de dorinţa de a-L glorifica şi a-I mulţumi. Versetul 23: am schimbat slava Dumnezeului nemuritor în icoane şi ratăm îmbrăţişarea slavei lui Dumnezeu şi în loc îmbrăţişăm icoane. Versetul 25: am înlocuit adevărul lui Dumnezeu cu o minciună şi astfel am ratat îmbrăţişarea adevărului, închinarea în faţa lui, şi astfel eşuăm în a ne închina înaintea lui Dumnezeu. Versetul 28: nu am căutat să îl păstrăm pe Dumnezeu în cunoştinţa noastră şi astfel L-am pierdut pe Dumnezeu din ea, ca soarele de pe cerul minţii noastre ţinând planetele pe orbită. Ne lipseşte, ne lipseşte, ne lipseşte, ne lipseşte Dumnezeu ca glorie a noastră, ca şi comoara noastră ca şi totul pentru noi. Asta este direcţia capitolelor.

    Şi iată definiţia mea pentru “a păcătui”: a păcătui este orice sentiment, gând, vorba sau faptă care vine dintr-o inimă ce nu Îl preţuieşte pe Dumnezeu deasupra oricărui alt lucru. A păcătui, acţiuni numite păcate, este orice sentiment, gând, vorbă sau faptă care vine, ca rod sau ramură, din rădăcina unei inimi care preferă orice altceva în locul lui Dumnezeu. Acum câţiva ani am încercat să definesc păcatul astfel, iar aceasta este rădăcina, nu ramura: păcatul este a nu onora gloria lui Dumnezeu, lipsa reverenţei faţă de sfinţenia lui Dumnezeu, lipsa admiraţiei la adresa măreţiei lui Dumnezeu, a nu slăvi puterea lui Dumnezeu, a nu căuta adevărul lui Dumnezeu, a nu aprecia înţelepciunea lui Dumnezeu, a nu preţui frumuseţea lui Dumnezeu, a nu te bucura de bunătatea lui Dumnezeu, a nu te încrede în credincioşia lui Dumnezeu, a nu crede promisiunile lui Dumnezeu, a nu asculta poruncile lui Dumnezeu, a nu respecta dreptatea lui Dumnezeu, a nu te teme de mânia lui Dumnezeu, a nu preţui harul lui Dumnezeu, a nu preţui prezenţa lui Dumnezeu, a nu iubi persoana lui Dumnezeu. De ce oamenii devin atât de indignaţi emoţional şi moral când văd sărăcie, exploatare, înşelăciune, avort, nerespectarea libertăţii religioase, diverse feţe ale nedreptăţii dintre oameni şi simt puţină sau deloc remuşcare, indignare sau repulsie când Dumnezeu nu este luat în seamă, nu este crezut, nu este ascultat, nu este onorat şi, astfel, micşorat de milioane şi milioane şi milioane din creaturile Sale? Iar răspunsul la această întrebare este: păcatul. Şi asta este cel mai revoltător în univers: că nu îl preţuim pe Dumnezeu mai mult ca orice!

    Şi, odată ce Pavel a clarificat aceasta, că rădăcină păcătoşeniei este preferinţa inimii omului a orice altceva decât Dumnezeu, apoi în ceea ce mai rămâne din primele 8 capitole vorbeşte despre păcat ca să arate cât de mârşav, de tare, de profund şi cât de puternic este el în vieţile noastre. Vorbeşte despre păcat ca despre un rege care domneşte în moarte cap. 5:21, vorbeşte ca şi cum ar avea dominaţie ca un stăpân – cap. 6:14, vorbeşte despre el ca şi cum ar înrobi ca un stăpân de sclavi – cap. 6:6, vorbeşte despre el ca şi cum i-am fi vânduţi – cap. 7:14, ca o forţă care produce alte păcate – cap. 7:8, ca o putere care leagă legea şi omoară cu ea – cap. 7:11, ca despre un chiriaş care ocupă cu forţa în credincioşi – cap. 7:17,20 şi ca despre o lege care ne ia prizonieri. Păcatul este ceva foarte puternic, foarte, foarte, foarte puternic şi te caracterizează până când te naşti din nou. “Ce este născut din carne este carne, iar ce este născut din Duh este duh“ spunea Isus în Ioan 3:6. Iar Pavel adaugă: „Nimic bun nu locuieşte în mine, adică în trupul meu.

    Deci ceea ce suntem, pe lângă naşterea din nou, este trup, iar în acest trup nimic bun. Romani 8:7:Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.” De ce nu poate? Pentru că nu vrea. Este împotrivă în a-L avea pe Dumnezeu, în a se supune lui Dumnezeu, în a se închina lui Dumnezeu, în a-L îmbrăţişa pe Dumnezeu, în a-L preţui pe Dumnezeu mai mult decât orice. Păcatul nu este de acord cu asta. Şi, de aceea, nu poate fi pe placul lui Dumnezeu. Păcatul nu este ceva străin de specia umană. Nu este străin. Noi preferăm de departe păcatul faţă de Dumnezeu. Păcatul este propria noastră negare a lui Dumnezeu. Păcatul este schimbarea noastră a gloriei lui Dumnezeu pentru surogate. Păcatul este propria noastră înăbuşire a adevărului lui Dumnezeu. Păcatul este propria noastră ostilitate faţă de Dumnezeu. Ne reprezintă în străfundul inimii noastre până Îl întâlnim pe Hristos. Deci întreb acum, în concluzie: a avut dreptate Westerholm când spunea că astfel de păcătoşi nu pot face fapte bune care să contribuie la fundamentarea îndreptăţirii? Să construieşti spitale, să respecţi limita de viteză, să cauţi pacea în lume, să vindeci maladii, să hrăneşti săracii, să plăteşti salarii corecte. Conducătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei să nu te temi de ei? Fă ce e bine şi vei primi aprecierea lor. Autorităţile ştiu ce este bine, societatea ştie ce este bine. Dacă faci bine nu ajungi la închisoare, o să fie bine. Eşti rău, vei fi înşfăcat de autorităţi!

    Deci ce a intenţionat Westerholm când a spus că fiinţele umane sunt incapabile să facă bine: a greşit el şi eu, în rând cu el, aprobându-l? Nu, nu aş fi de acord cu el dacă aş şti că a greşit. Nu, pentru că este un alt unghi. Este un unghi din care te poţi uita la faptele oamenilor şi este un alt unghi din care te poţi uita, din Biblie. Ambele unghiuri sunt în Biblie. Şi celalat unghi începe în Romani 3:10:Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar.” Nimeni nu face binele, nici măcar unul. Ce înseamnă asta? Cartea Evrei ne ajută, Evrei 11:6: „Şi, fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui!” Deci, cei fără credinţă, necredincioşii nu pot să-i placă lui Dumnezeu. Punct. Iar Pavel spune, Romani 14:23: „Tot ce nu vine din încredinţare e păcat.” Deci tot ce fac necredincioşii este păcat. Asta e tot ce fac. Pentru că tot ce nu vine din credinţa este păcat şi nu Îi poate place lui Dumnezeu. Deci motivul pentru care unele fapte ale necredincioşilor sunt numite bune de tine, de mine, de Romani 13, este pentru că de multe ori folosim expresii pentru a descrie perspectiva care prevalează. Aşa este folosit cuvântul "bun" în general în lume şi comunicăm ca şi cum ne-am străduit să avem anumite legi, înţelegeri, şi spunem: să conduci cu 80 e mai bine decât să conduci cu 130 şi aşa asta devine o lege bună. O să folosim cuvântul, pentru că şi Biblia îl foloseşte şi astfel garantează folosirea limbii umane.

    Dar tot Biblia descrie lucrurile aşa cum sunt şi din perspectiva lui Dumnezeu. Despre asta ar trebui să le pese păstorilor, asta e slujba noastră. Lumea nu mai are nevoie de analişti sociali care să decidă care legi sunt bune şi care sunt rele. Lumea are nevoie de oameni care să stea în picioare şi să zică: Dumnezeu spune că nu este bine din acest motiv – este făcut din necredinţă. Nu te va duce niciunde faţă de Dumnezeul viu. Trebuie să ai un Mântuitor – nu poţi face nici măcar o singură fapta bună. Dacă păstorii nu vorbesc aşa, Biblia va deveni fără putere în mâinile lor. A nu face adulter este un lucru bun. Dar dacă a nu comite adulter vine dintr-o inimă care nu Îl iubeşte pe Dumnezeu, dintr-o inimă care nu Îl preţuieşte pe Dumnezeu deasupra oricărui alt lucru, ci multe altele în pofida lui Dumnezeu, castitatea practicată nu este o expresie a dragostei faţă de Dumnezeu. Nu este un mod de exprima aprecierea Lui, este o dezonorare a lui Dumnezeu. Este neglijat, ignorat, poate dispreţuit. Şi astfel acel comportament este rodul micşorării rolului lui Dumnezeu în credinţă şi, de aceea, Westerholm o spune astfel: „Când Dumnezeu nu este onorat, ceva fundamental este defect, stricând şi ceea ce ar putea fi bun.”

    Pentru ca asta să aibă relevanţă pentru oamenii din biserica voastră sau pentru voi, trebuie să cultivăm în noi şi în oamenii noştri o viaţă centrată pe Dumnezeu. Altfel nu are sens. Trebuie să ne facem oamenii să îşi gândească viaţa ca şi gravitând în jurul lui Dumnezeu. Dumnezeu este central şi suprem. Dacă gloria şi onoarea Sa nu sunt cele mai importante în sentimentele noastre atunci repulsia lui Dumnezeu faţă de gesturi bune nu va fi văzută de oamenii voştri ca rea. Deci cum să aibă sens în contextul doctrinei justificării? Dacă ei cred că oamenii sunt capabili de atâta bine, chiar dacă Dumnezeu se dezice complet de ele, ei nici măcar nu vor avea o categorie mentală pentru astfel de lucruri. Are sens doar dacă gloria lui Dumnezeu prevalează, transcende binele, valoarea, frumuseţea şi nimic nu are valoarea fără o legătură cu El. Motivul pentru care apostolul Pavel spune că orice nu vine din încredinţare e păcat în Romani 14:23 este pentru că credinţa este ceva ce primim de la Hristos, de la Dumnezeu în Hristos, ca Mântuitor de care avem nevoie disperată, un Domn cu care suntem complet compatibili şi o comoară pe care o preţuim mai mult decât orice. Repet, pentru că mulţi dintre voi nu predicaţi în acest fel, şi vreau să o faceţi pentru că este biblic: credinţa o primim de la Hristos, ca Mântuitor de care am nevoie disperată, să Îl primesc ca Domn Căruia mă supun cu bucurie şi o comoară care îmi împlineşte sufletul şi pe care o apreciez mai mult decât orice pe lume. Asta este credinţa, de aceea orice nu vine din încredinţare e păcat pentru că Romani capitolele 1 la 3 spun că rădăcina păcatului este preferinţă a orice faţă de Dumnezeu. Or credinţa face exact opusul. Credinţa Îl alege pe Dumnezeu în faţa oricărui alt lucru.

    Aşa că iată-mă în Knoxville, Tennessee, vara trecută, realizând că nicicând înainte, că mi se descoperea un lucru deopotrivă oribil şi glorios. Adevărul oribil şi glorios că motivul pentru care justificarea mea, îndreptăţirea mea în faţa lui Dumnezeu nu poate fi bazată 99,99% pe har şi Hristos şi 0,01% pe faptele bune ale degeneratei mele făpturi şi nici măcar ale regeneratei mele făpturi pentru că nu există fapte bune înainte de transformare, niciuna. Iar după transformare toate sunt imperfecte. Deci întrebarea pentru necredincios nu este: pot face fapte bune ca să mi le compenseze pe cele rele? Nu, întrebarea este: pot face măcar o faptă bună? Iar răspunsul este: NU! Iar asta reprezintă motivul pentru care justificarea, îndreptăţirea noastră în faţa lui Dumnezeu trebuie să fie nu 99,99% har şi Hristos, ci 100% şi aşa ne-a şi salvat. Doar prin har, pe baza lui Hristos singur, doar prin credinţă, doar spre gloria lui Dumnezeu. Şi, astfel, probabil ca niciodată înainte, am experimentat o devastare, o eliberare şi o îndulcire pe care mă rog de mult ca şi voi să o experimentaţi.

 

    Tată, acum Te rog, ca pe măsură ce această conferinţă avansează şi ne adâncim şi ne lărgim în a cunoaşte păcatul, ca mult mai mult decât am putut eu să îmi imaginez sau oricine de aici să întrebe, Tu să lucrezi în sufletele noastre. Lucrări măreţe, la care nici măcar nu am visat că se pot face, o libertate mai fericită, mai dulce, mai personală, pe care nici nu am cunoscut-o pentru că poate ne-am întâlnit cu ea pentru prima dată: propria noastră degenerare, înăbuşindu-Te, refuzându-Te şi schimbându-Te. Te rog să faci această lucrare, în Numele lui Isus. Amin.



Comentarii
Adaugă comentariu
Raportează o problemă
Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 428
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni