Înalţă, suflete, pe Domnul
Şi nu uita nicicând vreodat’
Că-n bunătatea Lui cea mare
Mereu te-a binecuvântat.

El făr’delegile îţi iartă
Şi-ţi vindecă-ale tale boli
Din groapa morţii-ntunecată
El te ajută să te scoli.

Cu bunătate şi-ndurare
Ţi-încununează viaţa ta
Şi pân’ l-adânca-ţi bătrâneţe
Te umple de puterea Sa.

El este plin de îndurare,
Milos şi bun e Dumnezeu,
Nu ceartă fără încetare
Şi nu se mânie mereu.

El nu ne face după merit
Deşi e drept, măreţ şi sfânt,
Ci cât de sus e ceru-albastru
Faţă de tină, de pământ,

Atât de mare-i bunătatea
Lui Dumnezeu pentru ai Săi,
Pentru acei ce Îl ascultă,
Nu pentru cei care sunt răi.

Cât de departe-i răsăritul
De-apusul cald, plăcut, vioi,
Atât de mult El depărtează
Fărădelegea de la noi.

Cum se îndură blând un tată
De copilaşii săi, la fel,
Se-ndură Domnul totdeauna
De cei care se tem de El.

El ştie că suntem ţărână,
Căci omul este trecător,
Dar bun, milos, e Domnul veşnic
Cu cei ce-s sfinţi, cu fiii lor.

O, binecuvântaţi pe Domnul
Voi, robii Lui cei preaiubiţi!
Îngeri ai Lui, oştiri, cu toţii
Pe El în veci să-L preamăriţi!

Amin.

2 septembrie 2012