Urcând pe culme către Tine Tată
Se prăvălesc de-avalma bolovani
Privirea-mi uneori înceţoşată
Nu Te zăreşte ca şi altădată
Şi mă cuprinde frica de duşmani.

Din care parte a sufletului meu
Se naşte oare atâta teamă?
Care se cuibăreşte adânc mereu,
Mi-aduce-n piept oftatul greu
Şi o povoară ca, de-aramă.

Oricât ar da, stăini sau fraţi, în mine
Oricât m-ar duşmăni oamenii răi
Nu mă lăsa în teamă, spaimă şi ruşine
Ci dă-mi încredere deplină-n Tine
Să nu mă rătăcesc cumva dintre ai Tăi

Când drumul vieţii urcă sinuos,
Şi se-ngustează-ntortocheata cale
Eu mă-nfior, te strig duios
O Doamne! Şi te rog frumos,
Mă ocroteşte cu-aripile Tale!

Tu peste teamă, scrie biruinţă!
Sorbită din căuşul palmei Tale,
Va-nlătura amara neputinţă,
Va întării infima mea credinţă,
Să merg cu sârg pe sinuoasa cale.

Amin
Zalau, martie 2o11