Prin cosițele de aur ce se lagănă-n amiază,
Se perind-a mea privire, de mirozne mângâiată,
Cufundat în contemplare, mă atinge câte-o rază
Şi tresalt, aş vrea de-acolo ca să nu mai plec vreodată.
Câte-un mac aprins ca focul mă trezeşte din visare,
Brusturii şi pălămida îmi pun piedici la tot pasul,
Un scăiete mă atinge, mângâierea lui mă doare,
Întâlnirea tangențială-mi tulbură starea şi glasul.

Dar privind atent la valul auriu, lucind în soare,
Unduirea-i mă transpune, îmi dă aripi noi şi viață,
Macul roşu, grâul galben şi albastrul din izvoare,
Radiază frumusețea Astrului de dimineață.
Când îmbrățişez zenitul, eu înalț o rugăciune,
Mulțumesc pentru onoarea de a fi pe-această glie,
Să descriu ce am în suflet, nu găsesc vorbe a spune,
Dar Tu mă cunoşti Preasfinte întrutotul, slavă Ție!

Şi cunoşti că-s slab de-aceea, îmi trimiți raze de soare,
Adieri de vânt în plete, mângâieri îmbujorate,
Ochii-nlăcrimați şi vineți, capătă-n ajun culoare,
Când mă-mbrățişezi Isuse, cu o dragoste de Frate!
Îmi şopteşti să merg 'nainte, să privesc natura, cerul,
Lanurile, codrul verde, mări şi ape curgătoare,
Să citesc în Cartea Vieții, să-nțeleg ce-i efemerul
Şi cum pot alege Calea sfântă şi biruitoare.

Să nu mă-ndoiesc Părinte, niciodată! Legământul,
L-ai păstrat cu trăinicie pentru cei ce cred în Tine,
Planul Tău de mântuire-mpodobeşte-ntreg pământul,
Omu-i liberul arbitru! Ori cu Isus, ori cu sine.
De aceea-mi scald privirea-n tot ce e creat sub soare,
Ochii mi-i îndrept la Cruce dacă rana-mi sângerează,
Iar atunci când plânge trupu-n terenala-i frământare,
Duhul Sfânt spune: "Răbdare! Dumnezeu te modelează!"

17/09/14, Barcelona-Lucica Boltasu