Numele meu este Mihai, sunt din Campia Turzii, m-am născut într-o familie de oameni simpli şi credincioşi. Eu sunt al şapelea copil al părinţilor mei. Părinţii mei care au trăit în vechiul regim au avut de întâmpinat unele probleme din cauza credinţei, de la vecini, la locul de muncă aşa cum bine ştie toată lumea cum erau trataţi creştinii pe vremea aceea. Cand m-am născut eu, părinţii mei frecventau amândoi biserica, erau zeloşi în credinţă, ne duceau şi pe noi copiii la biserica.

La vârsta de trei ani am avut un mic accident, care avea să aibe urmări destul de grave asupra mea şi a viitorului meu. Am primit în dar o sticlă de cico de la tatăl meu, eram atât de bucuros (nu se prea găseau sucuri şi dulciuri pe vremea aceea). Cu sticluţa în mană m-am rotit în jurul mesei şi m-am lovit într-un colţ la tâmplă. Am căzut jos câteva clipe inconştient, apoi mi-am revenit. Mama mea care întotdeauna credea că se poate şi mai rău s-a bucurat că mi-am revenit şi că nu aveam nici o leziune. Totuşi era speriată ca şi tatăl meu să nu mi se întâmple ceva mai târziu. După acest incident, pe care curând l-am uitat, a început ca la ochiul din partea lovita să mi se înceţoşeze vederea. Din zi în zi vedeam mai rău, dar nu ştiam ce să-i spun mamei. Ca orice mamă a văzut că am un comportament când mă jucam cu jucăriile mele, le duceam pe toate în partea opusă a tâmplei lovite. Ea a observat ca eu nu mai văd la fel de bine cu ambii ochi. M-a dus la un medic oftalmolog, i-a povestit de lovitura de la tâmplă. Diagnosticul pe care mi la pus medicul necesita o intervenţie chirurgicală. A fost o lovitură pentru familia mea, trebuia sa ajung la o clinica de specialitate. Prin diferite intervenţii şi aprobări am ajuns la o clinică în alt judeţ. Am fost internat şi am fost programat pentru operaţie. Şi cum este acea vorbă: „de ce ţi-e frică, de aceea nu scapi”, aşa am păţit eu...

Părinţii mei se temeau să nu se întâmple ceva ca eu să nu văd. A sosit ziua operaţiei, profesorul care m-a operat a asigurat-o pe mama că e ceva simplu. In timpul operaţiei mele, mama stătea în apropierea sălii de operaţie şi se ruga Domnului. La scurt timp după începerea operaţiei, mama mi-a auzit glasul, plângeam şi o strigam... Ea era nedumerită şi înspăimântată, a încercat să intre în anticamera sălii de operaţie, dar o infirmieră nu i-a dat voie. Se auzeau discuţii aprinse în sala de operaţie, vocea profesorului, care îl certa pe medicul anestezist. Mi s-a administrat încă o doza de anestezic şi operaţia a continuat (aceste lucruri i s-au relatat de o asistentă creştină). După trei săptămâni de la operaţie, mi s-a făcut externarea, mi s-au luat bandajele şi au asigurat-o pe mama că totul este bine. Acasă când ma jucam o făceam în acelaşi fel, adică duceam toate obiectele în partea ochiului sănătos. Părinţii au pus asta pe seama obişnuinţei acest lucru. La grădiniţă educatoarea mea a observat acelaşi lucru şi a ajuns la concluzia ca eu nu văd cu ochiul operat. Părinţii m-au dus la alt medic oftalmolog care le-a desluşit adevărul. Nu vedeam cu acel ochi, mi-a fost atins nervul optic. Ceea ce li se părea părinţilor mei mai interesant a fost că de câte ori mergeam la control la medicul ce m-a operat spunea că sunt bine. Mama era îndurerată, ea fiind mai mult cu mine, vedea cum mă chinuiesc să fiu la nivelul celorlalţi copii. Era tristă şi descurajată, a  început să meargă mai rar la biserică. Deşi afectat şi el, tata, era mai curajos,  mai perseverent, mergea la biserică cu regularitate.

Nu a trecut o perioadă prea lungă de la aceste necazuri, că au urmat altele. Era o zi de iulie, foarte călduroasă, aveam aproape şase ani. Am venit de la joacă şi i-am spus mamei că mă doare capul, că îmi vine să vomit. M-a întins pe pat, am vomitat şi am căzut într-o stare de leşin. Oricât au încercat mama şi fraţii mei ca să mă ajute să-mi revin nu au reuşit. A trecut mai bine de treizeci de minute şi eu eram ca mort. Au chemat salvarea, am fost dus la spital. Erau cu toţii la uşa salonului plângând iar medicul i-a spus mamei că nu voi mai trai, eram in coma. Medicii i-au pus mamei diverse întrebări, dacă nu cumva am îngerat o substanţă otrăvitoare, mama le-a zis ca nu. Mi-am revenit după trei ore, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. S-au mirat toţi de această situaţie. Am făcut o serie de investigaţii mai serioase, unii medici presupuneau că este epilepsie, alţii că ar fi o tumoare, dar nu mi sa găsit nimic. Aceste stări de comă au mai revenit în timp de doi ani de vreo zece ori. Când îi spuneam mamei că mă doare capul, intra în panică, se speria atât de tare încât avea şi ea nevoie de îngrijiri medicale. După spusele medicilor se aştepta să mor în orice clipa. De cate ori mă ducea la spital, se gândea că este pentru ultima oară...

A venit vremea să mă duc la scoală primul an l-am început în oraşul natal. Îmi plăcea mult să scriu, să calculez, aveam chiar un scris frumos. Stăteam în prima bancă, dar tot vedeam greu. Eram complexat de faptul că nu prea văd, dar mă chinuia şi gândul să nu mi se facă rău la şcoală. Din fericire toate crizele comatoase mi s-au întâmplat acasă, învăţătoarea mea era informata despre problemele mele. Ii era şi ei milă de mine... Cât de mult mă chinuiam să văd ca să fiu la nivelul învăţăturii copiilor din clasă. I-a îndemnat pe părinţii mei că ar fi bine să urmez o scoală de ambliopi, care funcţiona pe lângă şcoala de nevăzători. Din momentul în care am aflat că voi merge la această şcoală am fost cel mai necăjit băiat. Îmi era teamă să merg de acasă într-un oraş străin cu oameni necunoscuţi. A trecut vacanţa de iarnă şi în trimestrul al doilea, am fost dus la aceasta scoală. S-a prăbuşit cerul peste capul meu, îmi închipuiam că nu există necaz mai mare ca al meu. Eram mic, bolnav şi printre străini. Nu voi uita ziua aceea cand tatăl meu cu lacrimi în ochi s-a despărţit de mine. Părinţii mei i-au informat pe învăţătoarea şi medicul şcolar despre starea mea de leşin. Le-a descris în amănunt boala mea, felul cum stăteam în coma doua-trei ore şi apoi îmi reveneam. Spre mirarea tuturor nici odată nu au avut ocazia sa vadă asta. Boala mea a dispărut fără nici un tratament. Cât am stat la acea scoală nu am trecut niciodată prin acele experienţe. Nici acum nu pot sa-mi explic cum a apărut şi a dispărut acea boala. Acum, ştiu sigur ce a fost: harul lui Dumnezeu care începuse să lucreze în mine.

Părinţii mei acasă erau tot timpul în alertă, iar când suna telefonul erau siguri că vor primi o veste rea, că sunt bolnav sau că poate am murit. Acest coşmar a ţinut doi ani, apoi a dispărut. Nici viaţa mea de şcolar nu era mai grozavă. Nopţile în patul meu plângeam de dorul părinţilor, dar cel mai tare mă temeam să nu mi se facă rău şi sa fiu în comă din nou.

Dumnezeu m-a iubit şi m-a scăpat. Eu mă rugam mereu Domnului să mă scape de acest necaz. Cu siguranţă că toţi care m-au cunoscut şi m-au iubit s-au rugat Domnului pentru viaţa mea. Dumnezeu ne-a trimis răspunsul, vindecarea mea era un miracol şi pentru medici. Încet, încet teama din sufletul meu a dispărut. Despre Isus ştiam multe lucruri, mama îmi povestise multe din minunile Lui. Ştiam că la Dumnezeu, totul este posibil. Aveam o dorinţă arzătoare să scap de şcoala în care învăţam. Îmi plăcea cartea, dar mă durea sufletul pentru colegii mei lipsiţi de vedere. Noi cei care vedeam trebuia sa-i  plimbăm, să le ţinem companie, să îi ajutăm, erau atât de necăjiţi...

Dumnezeu a deschis o portiţă pentru mine. Fostul diriginte al mamei, care atunci era director, a auzit de necazul meu şi s-a oferit să mă ajute ca să vin l-a şcoala din cartierul meu. Clasa a şaptea am început-o la această şcoală prin transfer. Ajutat de mama şi de fraţii mei, învăţând lecţie după lecţie cu ajutorul lor, avand si o memorie foarte bună am reuşit să termin cu bine şcoala. Visul meu era sa devin pilot, dar era de nerealizat. La îndemnul părinţilor m-am gândit să fac o meserie şi am absolvit o scoală de meserii alegându-mi meseria de instalator apa-gaz. Am depăşit vârsta adolescenţei, eram un tinerel care iubeam viata. Mergeam deseori la adunare, cu tatăl meu, mama ne însoţea mai rar. Mama era o persoană foarte pesimistă, a fost marcată de problemele mele şi tot timpul mă întreba oare acum ce mai urmează?

La vârsta de nouăsprezece ani eram un tânăr obişnuit, care căutam şi eu o relaţie de prietenie. Am găsit pe cineva total nepotrivit pentru mine, o femeie cu mult mai în vârstă şi cu doi copii. La început ne întâlneam în locuri mai ferite (îmi era jena de părinţii mei), dar fiind complexat că nu văd bine eram mulţumit că am pe cineva. I-am spus mamei despre prietena mea pentru că ştiam că dacă o pot convinge pe mama, tatăl meu va fi ca şi convins. Mama a analizat bine toate problemele şi m-a sfătuit să renunţ, că din toată această poveste nu va ieşi nimic bin. Eu o iubeam foarte mult pe această femeie şi pe copiii ei, eram în stare sa renunţ chiar şi la familia mea pentru ei. Am trecut peste tot ce au spus părinţii mei şi după câteva luni ne-am mutat împreună, oferindu-mă să fiu tată la doi copii. Mi-am căutat de lucru şi am început să muncesc să-mi întreţin familia. Lucram pe unde puteam ca să aduc bani în casa. După trei ani de convieţuire cu bune şi cu rele s-a născut fiul meu, am fost foarte fericit. Am înţeles că părinţii mei au avut foarte mare dreptate şi ar fi fost mai bine să-i ascult pe ei. De la naşterea fiului meu am început să mă gândesc mai mult la Dumnezeu. Mă rugam mult pentru el şi pentru copiii soţiei mele pe care-i iubeam.

Aş fi făcut orice pentru fericirea familiei mele, dar a venit ziua cea mai tristă din viata mea, ziua de trei august 2006. In această zi, ca în fiecare dimineaţă, am mers la servici. Lucram ca instalator de gaz la o firmă, nu aveam carte de muncă, cu promisiunea că mi se va face. Colegii cu care lucram acum erau aceeaşi cu care am lucrat un an de zile, detaşaţi în alt judeţ. Ne cunoşteam bine cu toţii. In acea zi, la unul din depozitele pe care le deţinea patronul meu lipseau doua persoane. Şeful mi-a zis să rămân acolo eu şi un alt coleg, ca împreună cu ceilalţi să descarcăm marfa din camioane. Maşinile veneau una după alta încărcate cu de toate pentru magazinul ce-l avea patronul. Aceste magazine le avea pe lângă firma de instalaţii. Era foarte cald şi noi eram foarte obosiţi. In ultimul tir pe care l-am descarcat erau saci de ciment, var iar mai în spate erau mai multe plăci de rigips. Fiind foarte obosit şi cu vedere redusa, era o zona mai întunecoasă în tir, eu am tras de o placa de rigips, care era ieşită din stiva şi nici acum nu pot să-mi explic, cum am avut putere sa le trag peste mine. M-au lovit în zona capului, am simţit o arsură puternica în ochi. Câteva secunde am văzut numai roşu, iar apoi durerea a încetat, nu am mai văzut nimic. Colegii speriaţi, m-au tras de sub plăcile de rigips, au încercat să mă pună pe picioare, dar eu bâjbâiam prin tir spunându-le că nu mai vad nimic. Nu m-au crezut dar m-au ajutat sa cobor ducându-mă la maşina de serviciu. Tremuram din tot corpul, eram speriat şi sufeream mult nu din cauza loviturilor, ci pentru faptul ca am ştiut că am orbit...

Am ajuns acasă adus de colegul meu mai mult mort decât viu. Am izbucnit într-un plâns amar şi nu-mi putem reveni. Acasă era doar tatăl meu, soţia era plecată, iar mama o îngrijea pe bunica care era la spital, grav bolnavă. Tatăl meu a început să se roage Domnului cu voce tare ca eu să mă pot linişti... După o vreme m-am liniştit şi i-am explicat totul, apoi a venit rândul meu să-mi liniştesc tatăl. Mama venea acasă de la spital să i-a nişte schimburi pentru ea şi bunica, ne-a găsit pe amândoi plângând. A crezut că a murit bunica în timp ce ea venea spre casa şi pe noi ne-au sunat de la spital despre acest lucru. Nu era aşa, a acceptat cu greu realitatea. Am plâns atât de mult în acea seară până am adormit, gândindu-mă că poate se va întâmpla o minune şi a doua zi voi vedea. Soţia mea a aflat de acest lucru, dar nu părea prea afectată. A doua zi eram în aceeaşi stare, zilele treceau una după alta, toţi mă compătimeau. Părinţii şi fraţii mei erau distruşi, eu căutam să mă obişnuiesc cu starea mea, era foarte greu, deseori mă loveam la cap, alteori la picioare... Este foarte greu să ajungi într-o asemenea stare după ce ştii c-ai văzut. Este foarte dificil să accepţi o asemenea situaţie. Mi s-au făcut doua intervenţii chirurgicale foarte grele. Speranţa mea era ca după aceste operaţii să văd, dar când medicul care m-a operat mi-a spus că el a făcut totul pentru mine, şi numai Dumnezeu îmi poate reda vederea, am înţeles că nu voi mai vedea niciodată, doar dacă Dumnezeu va face o minune.

M-am întors acasă dezamăgit şi ca să primesc „meniul complect” peste puţin timp soţia mea m-a părăsit. Îmi era dor de fiul meu, el era singura mea mângâiere, mi-a fost interzis să mai vorbesc cu el. Eram atât de disperat încât am hotărât să-mi pun capăt zilelor. Am început sa beau pentru a-mi îneca amarul şi să fumez în neştire. În această perioada din viata mea, mă culcam îmbrăcat şi mă trezeam îmbrăcat pentru că eram tot în stare de ebrietate. Părinţii mei erau disperaţi şi se gândeau ca într-o zi mă vor găsi mort. Mama se îngrijea de mine, îmi aducea de mâncare dar refuzam sa mănânc. Ma găsea plângând şi cu multe întrebări în faţa acestei situaţii: „oare cu ce am greşit eu mai mult ca alţi oameni”. Răspunsul pe care l-am primit de la ea m-a pus pe gânduri, mi-a spus ca ea este singura vinovată, de toate cele întâmplate, pentru ca ea l-a trădat pe Domnul Isus. Vroia să mă încurajeze şi mi-a spus ca dacă undeva în lume se poate face o donare a ochilor, ea îmi va da ochii ei. In tot necazul în care mă aflam, Domnul m-a mângâiat aducându-mi băieţelul. Fosta mea soţie şi-a găsit de lucru în străinătate şi nu avea nevoie de copil. Viaţa mea era aceeaşi în fiecare zi, mă afundam în vicii din ce în ce mai mult. Fumam şi beam în exces.

Nopţile erau un coşmar, aveam nişte vise înfricoşătoare. Într-o noapte am visat că eram presat de o forţă malefică de care nu mă puteam apăra. Este îngrozitor să nu vezi (în vis, ştiam că nu văd) şi să trebuiască să mă apăr de cineva care mă urmăreşte. Diavolul a pus stăpânire pe mine. Deşi eram certat cu Dumnezeu, nu aveam la cine să apelez. Am plâns şi l-am rugat în vis să mă ajute, să mă salveze de sub puterile celui rău. Dumnezeu s-a îndurat de mine şi am primit un răspuns, presiunea care mă apăsa a încetat. Am simţit o căldură puternică în tot trupul care m-a eliberat de acea presiune. M-am trezit transpirat şi i-am mulţumit Domnului. Am început să meditez adânc la Dumnezeu, dar şi la puterea celui rău, pentru că frica încă persista. Am hotărât să nu mai beau, i-am mărturisit asta mamei mele la care ea a surâs cu amar, ştiind că promisiuni din astea au mai fost. A trecut o zi, o săptămână, o lună şi n-am mai băut. Toată lauda o merita Domnul, care mi-a dat biruinţă. Diavolul însă era pe urmele mele, aducându-mi vise urâte şi prezentându-se cu puterea lui demonică, şoptindu-mi să beau din nou. Duhul Domnului se lupta pentru mine şi am biruit aceasta patimă.  Simţeam că am putere şi am început să mă rog cu seriozitate, recunoscând puterea lui Dumnezeu. Am hotărât să las ţigara, scăpasem de frică aproape în totalitate.

Este îngrozitor sa trăieşti cu o teamă permanentă dar este o binecuvântare să primeşti biruinţă şi siguranţă din partea lui Dumnezeu. Mari şi minunate sunt lucrările Domnului, pot să zic acum cu tărie că numai Dumnezeu te poate elibera, dacă şi tu iţi doreşti asta. Ştiam căci Dumnezeu m-a salvat, dar totuşi nu luasem o hotărâre să-L urmez şi am trăit aşa patru ani. Într-una din zile unul din fraţii mei m-a vizitat (era bucuros de realizările mele), spunându-mi că urma să vina cineva la el şi să vorbească din Cuvântul lui Dumnezeu. Am acceptat cu greu, nu-mi plăcea să ies din casă din cauza faptului că nu vedeam (mă închisesem în propria mea lume). Eram convins că nu voi sta prea mult, dar nu a fost aşa. Duhul Domnului s-a coborât în mijlocul nostru şi în urma discuţiei pe care am avut-o, a început să se facă lumină în viaţa mea. Ascultând Cuvântul, Duhul lui Dumnezeu mă cerceta şi Ioan 8:12 a fost decisiv pentru mine şi viaţa mea: ,,Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii”. În aceiaşi seară L-am mărturisit şi acceptat pe Isus ca Domn şi Mântuitor al sufletului meu, hotărât să urmez calea Lui plină de Lumină şi biruinţă.

M-am întors plin de încredere şi de speranţă, din acea zi viaţa mea a luat o altă întorsătură. Trei nopţi la rând n-am putut sa dorm, Domnul îmi şoptea mereu: “Eu sunt Lumina ta, încrede-te în Mine şi vei vedea lucruri măreţe”. De-atunci mi-am predat viata lui Dumnezeu şi am înţeles scopul Lui cu privire la mine. Eram nelipsit de la întâlniri şi la primul botez am încheiat legământul cu Domnul. In acea minunata zi mama mea şi-a reconciliat relaţia cu Dumnezeu după 28 de ani. Ştiind că în trupul lui Cristos fiecare mădular este important, am simţit chemarea să-L slăvesc şi să-L laud prin cântări.  Domnul a început să lucreze în viata mea, am început sa învăţ să cânt la chitară, mi-a dăruit o soţie minunată, copilul este cu noi şi mă simt fericit şi împlinit în lucrarea Domnului.

Vă încurajez să nu vă pierdeţi nădejdea, căci dacă s-a îngrijit de mine şi nu m-a lăsat să mă pierd, cu siguranţă are un plan cu fiecare. Totul depinde de decizia pe care o ei.

Psalmi 27:1

Domnul este Lumina şi mântuirea mea, de cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele. De cine să îmi fie frică?